Căderea lui Lucifer cred că reprezintă, mai degrabă decât un simplu act de rebeliune, un moment de disonanță cosmică, în care lumina se ciocnește cu întunericul, iar ordinea cu haosul. El devine povara luminii și destinul întunericului precum două destine ce se reflectă unul în celălalt, două fire care se întrepătrund în drama supremă a existenței.Dar a fost aceasta cu adevărat o cădere? Sau mai degrabă un exil inevitabil, dictat de legile imuabile ale armoniei cosmice? Această pictură explorează tocmai acest paradox al existenței: exilul și mândria, păcatul și transformarea, căderea și renașterea. Lucifer, arhanghel al luminii, devine stăpân al întunericului nu doar prin pedeapsă, cât printr-o schimbare inevitabilă a propriei vibrații, devenită incompatibilă cu armonia divină.În compoziție, am urmărit să surprind tensiunea dintre lumina sacră și umbrele devastatoare ale infernului interior, dintre eleganța ordinii și brutalitatea haosului. Lumina nu este întotdeauna binecuvântare ,ea poate deveni presiune , iar întunericul nu este doar exil, el este și spațiu al reflecției și al unei libertăți pierdute. Prin această dualitate, tabloul devine un teritoriu al atracției și al riscului, al misterului și al tragismului, unde sensul se dezvăluie diferit fiecărui privitor, în funcție de capacitatea sa de a citi codurile dintre rânduri.
Inspirată de texte biblice și tradiții mitologice , de la Isaia și Apocalipsa, la simbolismul Lilith și al Evei, această lucrare nu se limitează la nararea unui mit, ea caută să exploreze arhetipuri ale exilului, ale independenței și ale încercării de reconciliere cu divinul și cu propria natură. Lucifer, Lilith și Eva devin astfel trei forțe complementare, expresii ale aceleiași nevoi fundamentale de echilibru între polarități: masculin și feminin, bine și rău, lumină și umbră.Una dintre sursele de inspirație care a avut un rol fundamental în realizarea acestei opere este versetul din Luca 5:32. Din acest pasaj, una dintre concluziile pe care le-am extras este că lumea în care trăim nu este doar un loc al încercărilor umane, ea este mai degrabă un spațiu al consecințelor unei rebeliuni cerești. În această perspectiva, existența noastră devine o reflecție a lui Lucifer însuși: alungați din paradis, trăim într-o formă de exil temporar, până la regăsirea echilibrului și a drumului spre lumină .Această lume efemeră pare uneori mai degrabă un iad dezlănțuit decât un tărâm al armoniei, iar dacă este așa, poate că nu este decât ecoul acelei căderi primordiale. Arhanghelul luminii, numit generic „Lucifer”, a devenit stăpân al întunericului nu printr-o sentință arbitrară, ci mai reprede printr-o lege cosmică implacabilă. Dacă nu ar fi existat această cădere, ar mai fi existat separarea dintre lumină și întuneric? Sau a fost aceasta un sacrificiu necesar, o scindare inevitabilă pentru ca lumea însăși să poată exista?
Nu cred că Lucifer a fost decăzut exclusiv din cauza mândriei, mai posibil, pentru că, schimbându-și vibrația, a devenit incompatibil cu lumina, riscând să tulbure armonia universală, la fel cum se întâmplă, la scară mică, și în „universul” nostru efemer, atunci când anumite forțe devin distructive pentru echilibru.Această pictură surprinde vizual ideea că orice cădere este, în esență, o decădere din condiția primordială a existenței. Astfel, Lucifer, prizonier al unui peisaj infernal, a devenit pentru mine muza cea mai potrivită pentru a explora această temă.
Am descoperit această temă în urma unor studii aprofundate asupra acestui domeniu fascinant, controversat și adesea învăluit în mister. Căderea lui Lucifer nu este menționată explicit în Cartea Genezei, ea este un concept derivat din mai multe pasaje biblice.
Cele mai importante surse de inspirație pentru mine în cadrul acestei opere de artă au fost:
Isaia 14:12-15 „Cum ai căzut din cer, o, Lucifer, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu’... Dar ai fost aruncat în locuința morților, în cele mai adânci adâncimi ale gropii.
Ezechiel 28:12-17 „Erai în Eden, grădina lui Dumnezeu... Ai fost fără prihană în căile tale din ziua când ai fost creat, până când s-a găsit nelegiuirea în tine... și te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu.”Acest capitol vorbește despre „împăratul Tirului”, dar descrierea sa depășește un simplu rege uman, fiind asociată și cu căderea lui Lucifer
Luca 10:18: Și le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”Face o referire directă la căderea lui Lucifer din paradis spre infern.
Apocalipsa 12:7-9 descrie lupta din cer - cosmică - între Mihail și îngerii săi împotriva dragonului (Satana), care este izgonit din cer: „Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume; a fost aruncat pe pământ, și îngerii lui au fost aruncați împreună cu el.”
Această idee se leagă de o teorie mai veche pe care o am: existența noastră pe pământ este, de fapt, un fel de purgatoriu, unde rămânem pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, până ne regăsim calea spre lumină. Am fost alungați din paradis și trăim aici, printre forțe dezlănțuite, uneori sălbatice și malefice, captivi într-un trup efemer.
Sugestia oferită de Iisus devine astfel și mai clară: moartea nu este sfârșitul, ea este de fapt momentul în care găsim drumul înapoi spre lumină și ne eliberăm din acest purgatoriu, devenind nemuritori prin viața veșnică. Dacă descifrăm aceste coduri religioase, putem înțelege că iadul nu este un loc îndepărtat, el este de fapt , exact aici, pe pământ, acesta este singurul iad care există real iar noi suntem singurii demoni și decăzuți la fel ca și sugestia subtilă la "Lucifer". Paradisul, însă, rămâne o necunoscută iar dacă există, aflarea lui depinde de felul în care alegem să trăim această viață efemeră și nu voi filozofa aici acest aspect.
Recomand însă citiți încă odată ultima mea sursa de inspirație pentru această pictură, puțin mai sus la "Apocalipsa 12:7-9."Acest pasaj din Apocalipsa, fiind unul dintre punctele forte de inspirație pentru mine în cadrul acestei opere de artă vizuală, dar și pentru cosolidarea descrierii mele atribuite picturii în cauză.
Lilith, Eva și simbolismul feminin un aspect cumva legat și interesant:
Deși Geneza menționează doar șarpele care o ispitește pe Eva (Geneza 3), tradiția creștină l-a identificat cu Satan. Totuși, existența lui Lilith(Satan), prima femeie creată înaintea Evei, este o temă regăsită în tradițiile cabalistice. Lilith, spre deosebire de Eva, a fost creată din aceeași materie ca Adam, nu din coasta lui. Refuzul ei de a se supune a condus la exilul său, transformând-o într-o entitate considerată demonică.Lilithum, asociata cu puterea supremă a seducției prin ispită. Se spune că, în dorința sa de a se răzbuna, l-a determinat pe Adam să păcătuiască prin intermediul Evei.
Această viziune ridică o întrebare esențială: Căderea lui Lucifer a fost o pedeapsă sau un destin necesar pentru echilibrul lumii? Lucifer, Lilith, Eva trei arhetipuri ale exilului, ale rupturii de divin, ale independenței care sfidează ordinea prestabilită.
Isaia 34:14 spune: "Fiarele din pustie se vor întâlni acolo cu câinii sălbatici, și țapii păroși se vor chema unii pe alții. Acolo își va avea locuința năluca nopții și își va găsi un loc de odihnă." Această imagine simbolică poate fi pusă în legătură cu Apocalipsa 12:7-9 și cu teoria mea de mai sus conform căreia existența noastră pe Pământ este un purgatoriu.Dacă interpretăm Isaia 34:14 într-o cheie mai liberă, "câinii sălbatici" și celelalte "fiare ale pustiei" par să facă aluzie la natura umană, la caracterele dezlănțuite ale oamenilor în această lume. Iar "nălucile nopții" pot fi văzute ca simboluri ale acelor Eva moderne, ființe care ne completează existența, dar care, în același timp, poartă în ele o umbră de mister și de fatalitate.
Astfel, textul biblic întărește ideea că trăim într-o lume a contrastelor, a exilului și a separării, unde căutăm mereu o reunificare – fie cu divinitatea, fie cu cealaltă jumătate care ne face întregi, femeia, ispita sau diavolul ca sinonim, vei întelege în urmatoarele rânduri sensul...
Geneza 1:27. Dumnezeu ar fi creat pe Adam și pe Lilith din țărână.Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut: Adam -omul, și a zis: Iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Apoi a urmat femeia:Ea se va numi -femeie-, pentru că a fost luată din om, din coasta lui.
Ca o completare, femeia a fost făcută din coastă, nu din picior ca să fie călcată...,nu din cap, ca să fie superioară sau macar înțeleasă...,ci dintr-o parte ca ea să fie egală.De sub braț, ca sa fie protejată și de lângă inimă ca să fie iubită.Iubirea fiind cel mai sacru, rar și profund sentiment pe care îl poate trăi omul într-o existență.Pirn urmare, cred că doar prin iubire două ființe atât de diferite se pot completa și pot forma un întreg și perfecțiunea.
Atenție: Femeie -Nu -om -Femeia nu este om în sensul inițial al creației, ceea ce sugerează că Dumnezeu a creat mai întâi omul, bărbatul ,iar mai apoi pe demon sau chiar pe Diavol însuși, întruchipat simbolic de Lilith sau mai clar ,femeia. Această interpretare poate părea absurdă sau chiar amuzantă în zilele noastre, dar, dintr-o perspectivă arhaică, ea reflectă structura mitologică pe care s-a construit lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Problema este că majoritatea oamenilor nu mai cunosc aceste rădăcini și semnificațiile lor profunde.Interpretarea Genezei sugerează că, înainte de Eva, a existat Lilith (Geneza 2:23). Deși numele ei nu apare explicit în Biblie, absența sa poate fi atribuită influenței autorilor patriarhali, care au modificat scrierile de-a lungul timpului.
Legenda spune că Lilith și Adam se iubeau, dar Lilith refuza să se supună rolului impus de Adam, cerând egalitate între sexe. Acest conflict a dus la plecarea ei din Eden. Într-o altă versiune, ea este izgonită după ce rostește în mod interzis numele lui Dumnezeu, YHWH. Se spune că Lilith femeia, ispita sau demon al seducției, l-a luat ca soț pe Șarpe (Diavolul deghizat) și, ca act de răzbunare, l-a determinat pe Adam, împreună cu Eva, să guste din fructul interzis, declanșând astfel exilul lor din Paradis.
De atunci, lumea a devenit un loc al separării, în care Adam și Eva (sau Lilith, în altă interpretare) sunt într-o continuă căutare unul după celălalt pentru a redeveni un întreg. În acest context, Lilith simbolizează un element hibrid ,jumătate om, jumătate demon , ceea ce subliniază ideea că Adam, ca reprezentare a umanității, este un suflet căzut, rătăcind în păcat și căutând mereu partea pierdută. Cele două principii, masculin și feminin, nu pot exista decât în simbioză.
Această dualitate se reflectă și în actele divine: Dumnezeu creează lumea, dar îi permite distrugerea; creează cel mai frumos arhanghel, Lucifer, doar pentru a-l arunca în abis, în tenebrele întunericului absolut.Crează omul, pe care apoi îl ciuntește și dă din el viața unor demoni numiți femei, nu oameni ( Adam-Omul) ,conform bibliei și legendelor religioase.
Se subînțelege astfel că Dumnezeu a creat atât binele, cât și răul, fiind creatorul suprem al ambelor, în acest caz, dumnezeu și satan, la fel ca și Adam și Eva sunt un întreg sau mai concret, același lucru.Creația opusa luminii fiind realizată tot după chipul și asemeănarea creatorului suprem "Dumnezeu"
Prin urmare, binele și răul nu sunt absolute, depind de perspectiva din care sunt privite și de alegerile pe care le facem. În esență, ele sunt expresii ale libertății noastre de a decide. Așa cum Adam și Lilith (sau Eva) nu pot fi compleți decât împreună, la fel și Dumnezeu și Lucifer reprezintă două forțe complementare ale creației.Astfel "Un dumne ZEU sau orice alt ZEU suprem nu poate exisă decât prin aceasă simbioză complementară.Restul sunt doar povești ale unor ipocriți sau necunoscători în domeniu, folosind aceste denumiri legendare, strict îl scop manipulativ îl funcție de interesele lor personale și meschine pentru a-și subjuga semenii în acest purgatoriu efemer de pe pământ. .Sau într-un caz paradoxal mai fericit, din pură ignoranță.Fără această dualitate, lumea rămâne mereu divizată, iar percepția noastră despre viață este fragmentată. Perfecțiunea, așa cum o înțelegem, nu poate exista într-o realitate bazată pe contrast și echilibru între forțe opuse. În cele din urmă, totul depinde de modul în care alegem să vedem și să trăim această dualitate.Lucifer nu este doar simbolul răului, este si al căutării, al neîndreptățirii, al exilului în fața unei legi supreme. Poate că el nu a căzut, ci doar a devenit un altfel de lumină, lumina rece a divinului, care se află direct în noi...
Prin această pictură, am dorit să surprind atât mitul căderii, cât și misterul acestei disonanțe cosmice. Compoziția și cromatica exprimă dualitatea dintre lumină și întuneric, dintre ordine și haos, dintre sacru și profan.
Această concluzie subliniază ideea că dualitatea este inerentă existenței, iar perfecțiunea, așa cum o înțelegem noi, nu poate fi atinsă într-o lume fragmentată. Prin urmare, binele și răul, Dumnezeu și Lucifer, masculinul și femininul, toate sunt părți ale aceluiași întreg. Lumea rămâne divizată, iar percepția noastră asupra vieții este inevitabil limitată de această separare. Perfecțiunea, în sens absolut, nu există ,există doar echilibrul dintre forțe opuse, care împreună creează realitatea așa cum o cunoaștem, cel mult perfectibilă dar niciodată perfectă.”
Această lucrare este, în esență, o meditație vizuală asupra perfecțiunii imposibile, asupra echilibrului fragil dintre forțele opuse care construiesc realitatea. Fiecare detaliu cromatic, formă și contrastul între planuri lumine și întunecate sunt gândite să amplifice această senzație: căderea nu este doar pierdere, ea este și o poartă către cunoaștere, introspecție și, poate, iluminare.”
