November dream / oil painting By Noktys

 

Vis de Noiembrie

Descriere de autor:

Lucrarea intitulată "Vis de Noiembrie" ilustrează o ipostază a amurgului, realizată într-o viziune expresionist-abstractă. Lucrarea surprinde acel moment fragil în care culorile intense ale toamnei se împletesc atât de armonios, încât par să respire pentru ultima oară, pictând natura într-un peisaj oniric.

În această compoziție am încercat să surprind clipa în care lumina se destramă și se dizolvă în nuanțe ce par ireale, în timp ce umbrele copacilor se topesc într-o vibrație exuberantă de forme și culori spectaculoase ale unui apus de noiembrie.Paleta densă și bogată reprezintă pulsația interioară a naturii aflate în pragul transformării, tensiunea dintre sfârșit și început. Astfel tușele trasate devin o vibrație uniformă a unui anotimp care se stinge, dar refuză să dispară fără a-și dezvălui splendoarea.

Am căutat să transfigurez acest amurg de noiembrie într-o emoție exuberantă, unde ultima respirație a culorilor de toamnă devine ecoul tuturor anotimpurilor. Un apus transformat ca într-un vis cald ,melancolic și armonios , în care toamna se deschide ca o invitație la contemplare.De fapt, "Vis de Noiembrie" este o lucrare despre metamorfozele naturii odata cu trecerea timpului ,creată pentru cei care văd în artă nu doar forme și culoare, cât și o poveste.

Detalii tehnice

• Titlu: Vis de Noiembrie
• Autor: S.Andrei alias Noktys
• Dimensiuni: 50x40 cm
• Tehnică: Ulei pe carton special- fine art professional
• Anul finalizării: 2025
• Colecția: Filozofii vizuale (inclusă în catalog) 

Disponibilitate

• Status: Colecție privată

• 👉Contactați-ma Aici

© All Copyright reserved by Noktys Art House

November dream

Author's description:

The work entitled "November dream" illustrates a twilight scene, created in an expressionist-abstract vision. The artwork captures that fragile moment when the intense colors of autumn intertwine so harmoniously that they seem to breathe for the last time, painting nature in a dreamlike landscape.

In this composition, I tried to capture the moment when the light breaks up and dissolves into shades that seem unreal, while the shadows of the trees melt into an exuberant vibration of spectacular shapes and colors of a November sunset. The dense and rich palette represents the inner pulsation of nature on the verge of transformation, the tension between the end and the beginning. Thus, the drawn strokes become a uniform vibration of a season that fades, but refuses to disappear without revealing its splendor.

I sought to transfigure this November twilight into an exuberant emotion, where the last breath of autumn colors becomes the echo of all seasons. A sunset transformed into a warm, melancholic and harmonious dream, in which autumn opens up as an invitation to contemplation. In fact, "November dream" is a work about the metamorphoses of nature with the passage of time, created for those who see in art not only shapes and colors, but also a story.

Technical details:

• Title:November dream
• Author: S.Andrei alias Noktys
• Dimensions: 50x40 cm
• Technique: Oil on plywood
• Finished in year: 2025
• Collection: Visual Philosophies (included in the catalog)

Availability:

• Status: Private Collection

• 👉 Contact's me (directly) here

• © All Copyright reserved by Noktys Art House

At the gate of the sky

 

La Poarta Cerului

 

Descriere de autor:

Pictura intitulată „La Poarta Cerului” este o compoziție născută din tăcerea dintre lumi. Lucrarea surprinde locul în care începutul și sfârșitul se întâlnesc, acolo unde destinul omului se apropie de respirația divină. Prin această compoziție am încercat să redau o geografie interioară, o hartă conceptuală a trecerilor dintre lumi, într-un spațiu deschis, o întindere de respirație sacră a unei realități empirice în care sufletul își poate auzi propriul ecou.

În partea stângă a compoziției se află silueta unui spirit contemplativ, așezat pe un munte sacru, înalt ca un altar desprins din bolta cerului, un Olimp al memoriei sau o Golgotă a renașterii. El privește lumea din umbra divinității, într-o liniște nocturnă ce sugerează acel spațiu intermediar în care sufletele rătăcesc între existențe. Este un străjer al trecerii, o prezență născută din umbra divinului, acolo unde spiritele poposesc înainte de a se risipi din nou în ciclul renașterii.Sub un cer adânc și misterios, îmbrăcat în bolta stelelor, am conceput Poarta spiritelor ca pe un refugiu al ființei după desprinderea de materie, un loc de odihnă al sufletelor, unde acestea așteaptă chemarea destinului pentru a lua din nou formă, pentru a intra într-o altă întrupare, într-o nouă experiență a vieții palpabile. În această viziune, sufletele sunt energii vii de memorie, conștiințe care așteaptă momentul rechemării.În partea dreaptă a compoziției am întruchipat arhetipul maternității: Madona cu Pruncul. Privirea ei nu se îndreaptă către pământ cum ar putea părea, ci către Poarta Cerului, către originea luminii care a făcut posibilă însăși viața pe care o ține în brațe. Amândoi privesc, în taină, către rădăcinile divine din care au coborât. Ea poartă în sine începutul, dar și promisiunea întoarcerii, pentru că orice naștere este, în același timp, o aducere aminte a paradisului pierdut. Această scenă, în esență este un omagiu adus maternității și o recunoaștere a femeii ca purtătoare de destin, ca verigă vie a creației pe pământ.

Între aceste două simboluri, divinul contemplativ din stânga și maternul plin de lumină din dreapta, se află inima compoziției: Mama Natură. În jurul ei se regăsesc, ca două ecouri ancestrale, Adam și Eva, Adam, în stânga, redat în nuanțe intense, telurice; Eva, în dreapta, în tonuri luminoase și calde. Cele două prezențe sunt ancorele începutului, simboluri ale polarității necesare existenței.Între ei se înalță Mama Natură,o siluetă profundă ,stabilă reprezentată în albastru închis.Este o entitate adâncă, cu o formă rotunjită, etern gestantă, purtând în sine pulsul universului. Ea este puntea, matricea în care se împletesc spiritul cerului și viața pământului.Din trupul ei fluid se desprind Adam și Eva nu ca personaje individuale, ci ca vibrații originare: una de lut aprins, cealaltă de lumină crudă, cele două răsuflări ale aceleiași esențe, prin care existența poate începe.Între toate aceste figuri se deschide Poarta Conștiinței, un prag către spirit, divinitate, maternitate, natură și începutul umanității, închizând și deschizând, simultan, trecerea dintre lumi. Prin această construcție simbolică, inspirată inclusiv din reflecții asupra genezei, am căutat să exprim tensiunea dintre imaterial și întrupare, dar și dintre etern și efemer.

Prin pictura intitulată „La Poarta Cerului” am încercat să descriu atât o poartă fizică, cât și una interioară, o trecere a conștiinței de sine către propria origine. Este o căutare a drumului spre lumina paradisului, înțeles ca stare pierdută sau risipită a spiritului. În esență , este o viziune în care sufletele se întorc pentru a-și aminti de unde vin și încotro se îndreaptă, din acest purgatoriu efemer al materiei, perceput ca o etapă necesară de reechilibrare a luminii risipite.Aceasta este trecerea simbolica dintre lumile tăcute și lumile rostite, dintre ceea ce suntem și ceea ce urmează să devenim, indiferent dacă acest proces este sau nu pe deplin conștientizat. „La Poarta Cerului” a fost concepută ca o meditație profundă asupra ciclului vieții: drumul spiritului care coboară în materie, traversează experiența existenței și, prin transformare, aspiră la reîntoarcerea în lumină.

Prin prisma acestei lucrări, evident, nu am încercat să ofer răspunsuri definitive.În fond, nimeni nu poate deține un adevăr absolut, atunci când el se rezumă strict la imaginație și cel mult, speranță...Speranța că dincolo de această viață efemeră în acest purgatoriul numit generic "pământ" există o continuitate sau o nouă existență.Eu pot evoca prin ea, mai degrabă o cale,  una dintre multele posibile, astfel invitând privitorul la contemplarea propriei deveniri și a relației sale cu ceea ce se află dincolo de vizibil, de palpabil și chiar de conceptual.Totodată, această creație reprezintă o încercare de a surprinde sacralitatea neîntreruptă a existenței într-o formă vizuală cât mai pură. O invocație a unor trăiri, gânduri și viziuni care poate nici mie nu mi-au fost pe deplin revelate, dar care au cerut să se manifeste în această formă, în această viață trecătoare. Poate fi privită ca imaginea unui loc unde divinitatea respiră, iar sufletul își regăsește ecoul; o chemare a luminii către sine însăși, acolo unde spiritul renaște și viața începe să vibreze înainte ca respirația să devină existență.

În esență, acest concept vizual nu reprezintă divinitatea, pentru că divinitatea nu poate fi reprezentată. El exprimă, mai degrabă, distanța dureroasă dintre om și propria sa origine: acel spațiu de tensiune în care conștiința știe că a coborât, dar nu își mai amintește pe deplin de unde. Sunt de părere că lumina spiritului nu este un "dar", ea este o memorie pierdută care refuză să fie uitată.Compoziția traduce ipostaze ale speranței, asumate ca responsabilitate, ea sugerează faptul că orice poartă se deschide doar din interior și că nu toate sufletele sunt pregătite să treacă. Cine caută doar frumusețea va rămâne la suprafață; cine caută sensul va fi tentat să rămână în echilibru cu lumina, și să își urmeze calea.

În limbaj plastic, există creații pe care credem că le alegem și altele care, în mod tainic și poate ironic, ne aleg ele pe noi, indiferent dacă suntem creatori ori colecționari ai frumosului în această existență.Deși această lucrare ar putea fi disecată în nenumărate feluri, prin explicații și sugestii, ea nu cere să fie pe deplin înțeleasă, dar poate fi filtrată prin trăirea profundă a spiritului și prin capacitatea fiecăruia de a percepe esența, nu detaliul. „La Poarta Cerului” nu aparține neapărat timpului în care a fost realizată, ci acelui timp interior în care privitorul acceptă să rămână singur cu sine.Dacă, în fața ei, apare disconfortul, întrebarea sau nevoia de a reveni, atunci poarta s-a deschis. Pentru că aceasta este, în ultimă instanță, o probă: a răbdării, a memoriei și a curajului de a accepta că lumina nu se oferă gratuit. Ea se revelează doar celui care îndrăznește să rămână suficient de mult în fața misterului, care se cere perceput cu sufletul, nu cu mintea... 

"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea" (Lucian Blaga)

Detalii suplimentare (confesiune din atelier)

Procesul de realizare a acestei lucrări s-a desfășurat în două etape distincte, separate în timp, dar unite printr-o continuitate conceptuală și o coerență interioară solidă. În total, creația a concentrat peste 700 de ore de lucru, poate chiar mai aproape de 800, adunate în perioade de imersiune totală, marcate de nopți albe, izolare și o disciplină aproape ascetică a atelierului.Prima etapă, desfășurată pe parcursul a aproximativ trei spre patru săptămâni consecutive, a presupus un ritm de lucru zilnic, inclusiv în weekend, cu sesiuni de până la 16 ore sau mai mult. Uneori, lucrul se întindea de la un răsărit la următorul răsărit. În acea perioadă, viața s-a restrâns aproape exclusiv la spațiul atelierului, cu ieșiri strict necesare, restul timpului fiind consumat de construcția acestei viziuni. A fost un timp cumva suspendat, trăit integral pentru ca pictura să prindă viață dintr-o revelație legată de geneză, identitate, scop și spirit.

Dimensiunea lucrării și complexitatea compozițională au impus o execuție migăloasă, realizată în trei straturi distincte de ulei, cu pensulații extrem de fine, de dimensiuni comparabile cu cele ale unei pensule 000 sau 0, mai subțiri decât un ac de cusut. Transpunerea unei viziuni inexistente în planul real, de pe o pânză albă de dimensiuni monumentale, într-o paletă exuberantă de culori și forme definite, a reprezentat una dintre cele mai mari provocări asumate până în acel moment. Nu doar ca exercițiu tehnic în sine , ci și ca probă de voință, concentrare și maturizare artistică.Dacă simpla vopsire a unei suprafețe ample, precum o ușă, în două culori să  zicem, presupune un efort considerabil, se poate înțelege ce înseamnă construirea unei narațiuni vizuale complexe, caligrafice, stratificate simbolic, cu atenție constantă asupra echilibrului cromatic, perspectivei și sensului, cu pensule de dimensiuni aparent absurde. În spatele acestei picturi există un efort invizibil, o muncă „din spatele cortinei”, în care fiecare detaliu a fost cumva negociat între intuiție și rigoare.

A doua etapă a lucrării a avut loc câțiva ani mai târziu, în anul finalizării. Deși inițial estimată la câteva zile, faza de finisaj s-a extins, în mod neașteptat, pe durata a peste o lună. Această perioadă a adus închiderea definitivă a compoziției, o reconciliere între viziunea inițială și maturitatea acumulată în timp. În acest proces, am căutat constant lumina naturală, mutând șevaletul împreună cu pictura dimineața într-o anumită poziție a atelierului, iar la apus într-o alta. Pe timpul nopții, am lucrat sub o lumină artificială compusă din șase surse, trei calde și trei reci, alternând temperatura luminii pentru a simula, pe cât posibil, ciclurile naturale ale zilei. Diminețile reveneam asupra detaliilor realizate în nopțile albe, verificându-le la lumina cerului, pentru a mă asigura că echilibrul cromatic și finețea contururilor rămân coerente.În cazul meu, pictura nu este doar un act vizual așa cum ar putea părea..., ci și o formă de comunicare existențială. Imaginea devine uneori un pretext prin care traduc gânduri, idei, viziuni și stări. Descrierea de autor existentă la majoritatea creațiilor, nu este un adaos ulterior, ci o extensie distinctă și firească a procesului meu creativ; fără una, cealaltă nu ar putea exista pe deplin. Textul completează ceea ce imaginea picturală sugerează, iar imaginea susține ceea ce limbajul nu poate rosti complet, închizând astfel opera în esența și totalitatea ei.

Conturarea acestei descrieri a necesitat, la rândul ei, câteva zile de frământare, clarificare și căutare, până la formularea unei structuri coerente, capabile să închidă cercul operei într-o formă inteligibilă și fidelă intenției inițiale.Această lucrare rămâne, până în prezent, cea mai solicitantă și „chinuitoare” creație a mea, cu siguranță ,însă nu doar prin volumul de muncă implicat, ci și prin densitatea trăirilor și a timpului condensat în ea. Dincolo de ceea ce poate fi perceput vizual, pictura poartă implicit amprenta unei perioade de viață trăite integral pentru actul realizării ei, încărcată de tensiuni, întrebări și revelații care au cerut să fie exorcizate și fixate în materie. Astfel, lucrarea capătă o viață mai puțin efemeră, menită să traverseze timpul și spațiul chiar și atunci când eu nu voi mai fi.Ca o mărturie suspendată între timp, spațiu și esență, nascută din căutările unui spirit aflat între lumină și întuneric, deplină solitudine și exuberanță, între efemer și etern...

Detalii tehnice

• Titlu: La poarta cerului
• Autor: Noktys (Stoian Andrei Ștefan)
• Dimensiuni: 120× 90 cm
• Tehnică: Ulei pe pânză
• Anul finalizării: 2022
• Tip lucrare: Pictură originală, piesă unică
• Colecția:  Filozofii vizuale (inclusă în catalog) 

Disponibilitate

• Status: Disponibil :Aici 

• 👉Contactați-ma Aici

© All Copyright reserved by Noktys Art House

At the gate of the sky

Author's description:

The painting entitled “At the Gate of the sky” is a composition born from the silence between worlds. The work captures the place where beginning and end meet, where human destiny draws close to the breath of the divine. Through this composition, I sought to render an inner geography, a conceptual map of passages between worlds, within an open space an expanse of sacred breath belonging to an empirical reality in which the soul can hear its own echo.

On the left side of the composition stands the silhouette of a contemplative spirit, seated upon a sacred mountain, elevated like an altar detached from the vault of the sky  an Olympus of memory or a Golgotha of rebirth. He gazes upon the world from within the shadow of divinity, in a nocturnal stillness that suggests that intermediate space in which souls wander between existences. He is a guardian of passage, a presence born from the shadow of the divine, where spirits pause before dispersing once again into the cycle of rebirth. Beneath a deep and mysterious sky, clothed in the vault of stars, I conceived the Gate of Spirits as a refuge of being after separation from matter  a resting place for souls, where they await the call of destiny in order to take form once more, to enter another incarnation, another experience of palpable life. In this vision, souls are living energies of memory, consciousnesses awaiting the moment of recall. On the right side of the composition, I embodied the archetype of motherhood: the Madonna and Child. Her gaze is not directed toward the earth, as it might seem, but toward the Gate of the sky, toward the origin of the light that made possible the very life she holds in her arms. Both look, in secrecy, toward the divine roots from which they descended. She carries within herself the beginning, but also the promise of return, for every birth is, at the same time, a remembrance of the lost paradise. This scene is, in essence, an homage to motherhood and a recognition of woman as bearer of destiny, as a living link of creation on earth.

Between these two symbols  the contemplative divine on the left and the luminous maternal presence on the right lies the heart of the composition: Mother Nature. Around her appear, like two ancestral echoes, Adam and Eve: Adam on the left, rendered in intense, earthy tones; Eve on the right, in luminous and warm hues. These two presences are the anchors of the beginning, symbols of the polarity necessary to existence.

Rising between them stands Mother Nature, a profound and stable silhouette, represented in deep blue. She is a deep entity, with a rounded form, eternally gestating, carrying within herself the pulse of the universe. She is the bridge, the matrix in which the spirit of the sky and the life of the earth intertwine. From her fluid body, Adam and Eve emerge not as individual characters, but as primordial vibrations: one of ignited clay, the other of raw light  the two breaths of the same essence through which existence can begin. Among all these figures opens the Gate of Consciousness a threshold toward spirit, divinity, motherhood, nature, and the beginning of humanity simultaneously closing and opening the passage between worlds. Through this symbolic construction, inspired as well by reflections on genesis, I sought to express the tension between the immaterial and incarnation, as well as between the eternal and the ephemeral.

Through the painting “At the Gate of the sky”, I attempted to describe both a physical gate and an inner one  a passage of self-awareness toward its own origin. It is a search for the path toward the light of paradise, understood as a lost or dispersed state of the spirit. In essence, it is a vision in which souls return to remember where they come from and where they are heading, from this ephemeral purgatory of matter, perceived as a necessary stage of rebalancing scattered light.

This is the symbolic passage between silent worlds and spoken worlds, between what we are and what we are yet to become, whether or not this process is fully consciously perceived. “At the Gate of the sky” was conceived as a profound meditation on the cycle of life: the path of the spirit that descends into matter, traverses the experience of existence, and, through transformation, aspires to return to light.

Through the lens of this work, I did not attempt to offer definitive answers. Ultimately, no one can possess an absolute truth when it is confined strictly to imagination and, at most, hope, the hope that beyond this ephemeral life, in this purgatory generically called “earth,” there exists a continuity or a new existence. Through this work, I evoke rather a path one among many possible thus inviting the viewer to contemplate their own becoming and their relationship with what lies beyond the visible, the palpable, and even the conceptual.

At the same time, this creation represents an attempt to capture the uninterrupted sacredness of existence in a visual form as pure as possible, an invocation of experiences, thoughts, and visions that may not have been fully revealed even to me, yet demanded to manifest in this form, in this transient life. It may be seen as the image of a place where divinity breathes and the soul finds its echo; a call of light toward itself, where spirit is reborn and life begins to vibrate before breath becomes existence.

In essence, this visual concept does not represent divinity, because divinity cannot be represented. Rather, it expresses the painful distance between humanity and its own origin, that space of tension in which consciousness knows it has descended, but no longer fully remembers from where. I believe that the light of the spirit is not a “gift”; it is a lost memory that refuses to be forgotten.

The composition translates postures of hope, assumed as responsibility. It suggests that every gate opens only from within and that not all souls are prepared to pass through. Those who seek only beauty will remain on the surface; those who seek meaning will be tempted to remain in balance with light and to follow their path.

In the language of the visual arts, there are creations we believe we choose, and others that, in a mysterious and perhaps ironic way, choose us, whether we are creators or collectors of beauty in this existence. Although this work could be dissected in countless ways through explanations and suggestions, it does not ask to be fully understood; it can instead be filtered through the deep experience of the spirit and through each individual’s capacity to perceive essence rather than detail. “At the Gate of the sky” does not necessarily belong to the time in which it was created, but to that inner time in which the viewer accepts being alone with oneself.

If, when standing before it, discomfort arises, or a question, or the need to return, then the gate has opened. Because this is, ultimately, a test of patience, of memory, and of the courage to accept that light is not freely given. It reveals itself only to those who dare to remain long enough before the mystery, which demands to be perceived with the soul, not with the mind.

“I do not crush the corolla of the world’s wonders,

and I do not kill with my mind the mysteries I encounter along my way.”

— Lucian Blaga

Additional Details (Studio Confession)

The process of creating this work unfolded in two distinct stages, separated in time yet united by conceptual continuity and strong inner coherence. In total, the creation concentrated over 700 hours of work  perhaps closer to 800 gathered in periods of total immersion, marked by sleepless nights, isolation, and an almost ascetic studio discipline.

The first stage, carried out over approximately three to four consecutive weeks, involved a daily working rhythm, including weekends, with sessions of up to 16 hours or more. At times, the work stretched from one sunrise to the next. During that period, life narrowed almost exclusively to the studio space, with only strictly necessary exits; the rest of the time was consumed by the construction of this vision. It was a kind of suspended time, lived entirely so that the painting could come to life from a revelation related to genesis, identity, purpose, and spirit.

The scale of the work and the compositional complexity required meticulous execution, carried out in three distinct layers of oil, with extremely fine brushwork, comparable in size to a 000 or 0 brush, thinner than a sewing needle. Translating a vision nonexistent in the real plane, from a monumental blank canvas into an exuberant palette of colors and defined forms, represented one of the greatest challenges undertaken up to that point, not only as a technical exercise in itself, but also as a test of will, concentration, and artistic maturation.

If the simple act of painting a large surface, such as a door, in just two colors already requires considerable effort, one can understand what it means to construct a complex visual narrative calligraphic, symbolically layered with constant attention to chromatic balance, perspective, and meaning, using brushes of seemingly absurd dimensions. Behind this painting lies an invisible effort, a “behind-the-curtain” labor in which every detail was somehow negotiated between intuition and rigor.

The second stage of the work took place several years later, in the year of its completion. Although initially estimated to last only a few days, the finishing phase unexpectedly extended over more than a month. This period brought the definitive closure of the composition a reconciliation between the initial vision and the maturity accumulated over time. Throughout this process, I constantly sought natural light, moving the easel together with the painting in the morning to one position in the studio, and at sunset to another. At night, I worked under artificial lighting composed of six sources three warm and three cool alternating light temperatures to simulate, as closely as possible, the natural cycles of the day. In the mornings, I returned to the details completed during the sleepless nights, checking them in daylight to ensure that chromatic balance and contour finesse remained coherent.

In my case, painting is not merely a visual act, as it might appear, but also a form of existential communication. The image sometimes becomes a pretext through which I translate thoughts, ideas, visions, and states of being. The author’s description accompanying most of my works is not a later addition, but a distinct and natural extension of my creative process; without one, the other could not fully exist. The text completes what the pictorial image suggests, and the image supports what language cannot fully articulate, thus closing the work in its essence and totality.

The shaping of this description itself required several days of struggle, clarification, and searching, until a coherent structure was formulated  one capable of closing the circle of the work in a form intelligible and faithful to the original intention.

This work remains, to date, my most demanding and “tormenting” creation  certainly not only through the volume of labor involved, but also through the density of experiences and time condensed within it. Beyond what can be perceived visually, the painting implicitly carries the imprint of a period of life lived entirely for the act of its creation, charged with tensions, questions, and revelations that demanded to be exorcised and fixed in matter. Thus, the work acquires a less ephemeral life, meant to traverse time and space even when I will no longer be.

As a testimony suspended between time, space, and essence born from the searches of a spirit positioned between light and darkness, complete solitude and exuberance, between the ephemeral and the eternal.

Technical details:

• Title:At the gate of the sky
• Author: Noktys (Stoian Andrei Ștefan)
• Dimensions: 120× 90 cm
• Technique: Oil on canvas
• Finished in year: 2022
• Artwork type: Original & Unique painting
• Collection: Visual Philosophies (included in the catalog)

Availability:

• Status: Available Here

• 👉 Contact's me (directly) here

• © All Copyright reserved by Noktys Art House

 

Eros și Agape   

Descrierea autorului:

Lucrarea se constituie ca o meditație vizuală asupra naturii duale a iubirii  erosul instinctual, pământesc, și agape-ul transcendent, divin. Într-o compoziție cu rădăcini existențiale și profunzimi filosofice, miturile vechi sunt recontextualizate într-un limbaj modern, pentru a reflecta tensiunile fundamentale ale condiției umane.

Lilithum, Adam și Eva apar ca simboluri arhetipale ale începutului, reinterpretate prin prisma unor studii inspirate din Vechiul Testament și din alte surse esoterice. Pentru mine ,ei nu sunt doar simple personaje biblice, ci și expresii ale luptei interioare dintre instinct și conștiință sau chiar dintre libertate și destin.Șarpele, emblemă a cunoașterii interzise devine aici mediatorul dintre erosul primordial și agape-ul spiritual, sugerând că în actul revelației se ascunde și pericolul dezbinării. Ambientul ceresc în care plutește scena deși nu este reprezentat ca un spațiu idilic, el devine un „iureș al existenței”, al devenirii continue, unde iubirea și căderea se împletesc.Sub Lilithum, spre partea dreaptă a conceptului vizual, se deschide simbolul hazardului, acel spațiu al incertitudinii care însoțește fiecare alegere omenescă. Astfel, lucrarea devine o reflecție asupra fragilității libertății umane: între dragostea care unește și dorința care destramă, între divinul care ridică și instinctul care trage în abis.

În „Eros și Agape", de fapt, nu am încercat să transpun vizual o simplă reinterpretare a unui mit, ci o încercare de a surprinde drama eternă a sufletului în detaliu, prins între pământ și cer, între cunoaștere și inocență, dar și între destin și liber arbitru.

Detalii tehnice

• Titlu: Eros și Agape 
• Autor: Noktys (Stoian Andrei Stefan)
• Dimensiuni: 60 × 60 cm
• Tehnică: Ulei pe pânză
• Anul finalizării: 2022
• Tip lucrare: Pictură originală, piesă unică
• Colecția: Filozofii vizuale (inclusă în catalog) 

Disponibilitate

• Status: Disponibil :Aici 

• 👉Contactați-ma Aici

© All Copyright reserved by Noktys Art House

Eros and Agape

Author's description:

The work is conceived as a visual meditation on the dual nature of love: instinctual, earthly eros, and transcendent, divine agape. Within a composition rooted in existential inquiry and philosophical depth, ancient myths are recontextualized through a modern visual language, reflecting the fundamental tensions of the human condition.

Lilithum, Adam, and Eve appear as archetypal symbols of the beginning, reinterpreted through studies inspired by the Old Testament and other esoteric sources. For me, they are not merely biblical characters, but expressions of the inner struggle between instinct and consciousness, and even between freedom and destiny. The serpent, an emblem of forbidden knowledge, becomes here a mediator between primordial eros and spiritual agape, suggesting that within the act of revelation lies also the danger of division.The celestial environment in which the scene unfolds, although not represented as an idyllic space, becomes a “maelstrom of existence,” of continuous becoming, where love and fall are inextricably intertwined.Beneath Lilithum, toward the right side of the visual concept, the symbol of chance opens up  that space of uncertainty which accompanies every human choice. Thus, the work becomes a reflection on the fragility of human freedom: between love that unites and desire that fragments, between the divine that elevates and the instinct that pulls toward the abyss.

In “Eros and Agape”, I did not seek to visually transpose a simple reinterpretation of a myth, but rather to capture, in detail, the eternal drama of the soul suspended between earth and heaven, between knowledge and innocence, as well as between destiny and free will.

Technical details:

• Title:Eros and Agape
• Author: Noktys ( Stoian Andrei Stefan)
• Dimensions: 60 × 60 cm
• Technique: Oil on canvas
• Finished in year: 2022
• Type: Original painting, unique piece
• Collection: Visual Philosophies (included in the catalog)

Availability:

• Status: Available Here

• 👉 Contact's me (directly) here

• © All Copyright reserved by Noktys Art House

Carpe Diem / oil painting By Noktys

 

Carpe Diem

( In curs de actualizare)

Descriere de autor:

Notă introductivă:

Arhitectura literară pe care am construit-o în jurul acestei creații se numără printre cele mai complexe și detaliate construcții ale parcursului meu artistic de aproape trei decenii. Textul care însoțește lucrarea nu este conceput ca o simplă descriere a imaginii, este o extensie a procesului prin care pictura a prins formă, s-a cristalizat conceptual și, în cele din urmă, a dobândit o voce proprie.Un stil caracteristic distinct, pe care cel mai probabil multi dintre dumneavoastră îl recunoașteți, cu deosebirea faptului că ,acest context este dus la alt nivel. Pentru a păstra acest parcurs într-o succesiune firească, descrierea este structurată într-un fir narativ alcătuit din mai multe etape:

Geneza ,aceasta urmărește procesul interior și material prin care lucrarea a început să prindă viață, de la starea originară și primele forme până la experiența propriu-zisă a creației.

Cristalizarea, aceasta urmărește transpunerea vizuală a conceptului filozofic-artistic în culoare, formă, simbol și compoziție, încercând să articuleze ceea ce pictura exprimă dincolo de prima impresie vizuală.

Explicația , aceasta aprofundează, dintr-o perspectivă mai analitică, sensurile lucrării în ansamblu, relațiile dintre simboluri și tensiunile conceptuale care îi susțin structura.

Epilogul , acesta revine asupra temei în ansamblul ei și o deschide către o perspectivă mai largă asupra existenței, timpului, asumării și sensului de „a trăi clipa”, fără a pretinde să închidă interpretarea într-o concluzie definitivă.

Poesis ab Noktys, reprezintă ultima transfigurare a lucrării: o dedicație poetică născută din întreaga experiență a creației. Nu este o ilustrare în versuri a picturii cum poate părea la o primă impresie radiografică, este de fapt o ultimă reverberație a aceleiași stări, prin care imaginea și cuvântul se întâlnesc într-o formă lirică.Această structură trebuie privită, așadar, nu ca o succesiune de explicații independente, ea constituie o singură construcție care pornește din experiența creației, trece prin imagine și concept, se întoarce asupra sensului și se încheie prin poezie dedicata în ansamblul sau filozofic și conceptual.

În acest fel, ceea ce urmează nu este doar descrierea unei picturi, este chiar parcursul ei de la trăire la materie, de la materie la sens și, în cele din urmă, de la sens la cuvânt.

Carpe diem-Geneza interioară:

Această pictură, intitulată atât de familiar multora Carpe Diem, s-a născut pentru mine ca o ruptură. O fragmentare a trăirii, urmată de o defragmentare și o reconstrucție într-o formă palpabilă, vizibilă, a lumii materiale. Este o reflecție a spiritului transpus în materie, o existență vizuală încărcată de semnificații filozofice profund existențialiste.În timp, aproape involuntar, am ajuns să înțeleg că singurătatea, acea solitudine care îi sperie pe mulți ,este adesea mai sănătoasă decât compania redusă la instinct, la consum de sine sub toate formele sale. Fără să-mi fi propus acest lucru, am realizat că această lucrare este, de fapt, primul meu autoportret. De-a lungul parcursului meu artistic, deși nu a existat o intenție explicită, constat o formă de cartografiere a sinelui, o exorcizare a unei lumi interioare trăite intens, care reverberează în stări profunde, păstrate și sedimentate în propria solitudine.

La finalizarea lucrării, stând ore întregi în fața ei și încercând să traduc măcar o parte din aceste gânduri și emoții care mă mistuiau, am înțeles că priveam de fapt o oglindă către sensul profund al existenței. Prin actul creației am adus în lumea palpabilă un fragment din lumea interioară. O lume cu trăiri fără sunet, precum un ecou din suflet.Cumva am simțit că neimortalizate pe această pânză, ar fi dispărut cândva, odată cu mine. Această creație cred că a fost de fapt o clipă care se destrăma chiar în actul trăirii ei, fără să fi ințeles în acel moment. Am intrat în această lucrare într-o noapte încărcată de un pustiu interior greu de descris. Afară era o lună plină, superbă, iar prezența ei, mereu tulburătoare și profund romantică pentru mine, a reverberat ca o maree de stări intense. Luna a fost, fără să conștientizez, prima iubire a copilăriei mele, o prezență mereu misterioasă care m-a urmărit prin spirit până la maturitate și continuă să o facă.

În acea noapte, purtat de rătăcire în solitudine și lupte interioare invizibile, greu de tradus chiar și în limbaj vizual sau conceptual, Carpe Diem a început să se manifeste într-un mod straniu.Era ca o necesitate, ca o formă ciudată de eliberare care nu-ți dă pace, un mod lugubru și totodată serafic de strigăt sfâșietor, asemenea unui ecou al sufletului. Un fragment născut dintr-un întuneric absolut în care lumina se naște paradoxal din tenebre, asemenea misterului stelelor aprinse  pe bolta nopților. Nu a fost o construcție conceptuală deliberată și nici o intenție de a ilustra un principiu filosofic. A fost o trăire care nu îmi mai permitea nici măcar somnul.În mine ardea o flacără mistuitoare, sfâșiind în bucăți ceea ce eram, ca și cum spiritul ar fi încercat să se desprindă într-un mod bizar din trup.Era o fiară nemiloasă, neîmpăcată, imposibil de stăpânit care nu-mi dădea pace și pe care nu o puteam elimina, doar îmblânzi, temperând violența cu care se manifesta, trăind "clipa".

Într-un moment de transfigurare profundă, am înțeles că fiara eram de fapt eu însumi, iar nopțile o reaprindeau cu o intensitate incandescentă în cel mai profund mod de expresie: Pustiul propriului suflet se desfășura într-o lume aparent cufundată în întuneric absolut.Era o luptă violentă între rațiune și irațiune, între spirit și minte, o ciocnire rară, ciudată, dar care a generat această manifestare vizuală: un fel de triumf al ființei asupra constrângerilor, o eliberare imperioasă a pasiunii și a unor trăiri intense înlănțuite prea mult prin întuneric.Printr-o psihanaliză, aș putea spune că, în acest proces, spiritul a învins rațiunea, reflectând un fragment dintr-o conștiință profund echilibrată, dar slăbită temporar de tensiunea vulcanică a trăirilor.Cred că de fapt, spiritul a căutat să se rupă de lanțurile gândului și să se exprime liber, să trăiască printr-o formă reală, palpabilă, în lumea de aici...

Într-o astfel de noapte, realizând că această stare de „posesie” nu se estompa, nu mă lăsa în pace, am hotărât să mă apropii de pânză și să traduc grafic ceea ce vedeam și simțeam: o încercare de eliberare, de decantare a apăsărilor care mă sfâșiau invizibil.Din acea clipă au urmat zeci de zile și nopți albe, cu somn fragmentat și muncă furibundă.Totul s-a condensat bizar, într-o singură clipă de parcă timpul ar fi încremenit, fără să-mi dau seama că între timp se schimbase chiar și faza lunii pe cer, dar și cea din anotimp .Interesant este faptul că revelația exista deja în mine și mă tot bântuia ; materializarea ei a fost doar confirmarea unei clipe suspendate în timp prin care am înțeles sensul trăirilor.

Am știut, înainte de a începe să gândesc o traducere vizuală coerentă, că lucrarea se va numi Carpe Diem. Abia la final am înțeles de ce acest titlu se impusese cu atâta certitudine: pentru că exact asta făceam, trăiam și susțineam acea clipă de chemări melancolice, în extazul unei clipe efemere și paradoxal eterne.În cele din urmă "Carpe Diem" avea sa-și trăiască propria clipă: gloria ruperii de lanțurile minții și nașterea într-o formă materială. Această metamorfoză pare că s-a produs aproape independent de voința mea.A existat mereu senzația stranie că eu eram doar o extensie, iar culoarea, forma și trăirea își găseau singure drumul. Ca și cum spiritul ar fi avut o posesie absolută asupra gestului, iar prin mine s-ar fi spus pe sine: un fragment dezlănțuit din trăiri ținute prea mult în lanțuri , dor, melancolie, nostalgie, iubire ,tenebre, neliniști și, în esență, viață.

Într-o dimineața, puțin înainte de răsărit, când luna se transfigura în jumătate, am realizat că acest detaliu a căpătat atunci o semnificație simbolică, mai ales când am observat că îl transpusesem deja, fără intenție , pe silueta spiritului hoinar care era deja transpus pe pânză.Cred că prezența spiritului în planul real are o formă diafană de manifestare. Este un fel de alter ego care te conduce și veghează din interior atunci când rațiunea adoarme sau impune prea multe limite. Aceasta cred ca este o lume, o dimensiune profundă a iubirii netrăite din noi, a dorinței suspendate, a memoriei sentimentelor: iubirea rămâne, chiar și atunci când discrepanțele îi amenință efemeritatea.Cred că o astfel de lucrare poate fi citită ca o exorcizare a conștiinței, nu a tenebrelor, ca o traducere poetică a unor stări existențiale intense. Este o disecare a unor stări, o formă de transpunere a spiritului în materie, în care melancolia, iubirea, nostalgia și dorul se întâlnesc într-un echilibru fragil, romantic și profund. În acest context, echilibrul nu mai este o stare statică, el devine o tensiune vie între extreme: între lumină și întuneric, iubire și pierdere, dar fără îndoială și între efemer și eternitate.

Nu am urmărit să ilustrez o teză prin această creație; am fost nevoit  însă, să suport o ardere, o formă de purificare a spiritului în tensiune cu materia, prin contemplare mai mult sau mai puțin voită, cel mai probabil asta s-a întâmplat de fapt.Carpe Diem ,în esența ei profundă ,afirmă că viața nu oferă garanții, iar moartea, deși rece, conferă certitudinea iubirii absolute, a trăirii totale și a frumuseții suspendate în timp și spațiu. Între abis și paradis, între efemer și etern, între tenebre și lumină, între dorința de a rămâne și inevitabilitatea pierderii, se naște fragilitatea pasiunii umane, iar clipa trăită devine spațiul suprem al iubirii conștiente și al melancoliei sublime.

Cristalizare -Explicatie conceptuală  ( vizual):

Voi încerca să dau voce acestor gânduri și să articulez mai clar această trăire profundă, atingând doar în mod deliberat, limitat, esența unor evidențe vizuale și câteva repere care structurează compoziția la un prim impact al privirii. Nu îmi propun să le supun unui fir narativ exhaustiv sau definitiv, întrucât nu cred că sensul unei lucrări de acest tip poate fi epuizat printr-o logică unică, închisă, care ar fixa clipa într-o interpretare finală. Dimpotrivă, intenția este de a-i păstra respirația, pe care o consider o punte firească: acel spațiu de interstițiu dintre privitor și creație sau, mai precis, acel spațiu intim dintre sine și operă, ca experiență deschisă și incomodă.Într-o cultură vizuală dominată de suprasaturație, de explicații imediate și de consum rapid al imaginilor, această reținere din partea mea este un gest critic, nu estetic. Ea refuză în mod deliberat reducerea operei la un obiect transparent, ușor de „consumat” și imediat epuizabil.

Dincolo de explicația detaliată, consider că mai relevantă este conturarea unei esențe de bază, prin câteva repere conceptuale minimale, care să permită privitorului să pătrundă în spațiul lucrării fără a-i restrânge posibilitățile de sens. Această abordare funcționează ca o invitație la rătăcire, o formă de opoziție față de nevoia contemporană de orientare constantă, eficiență interpretativă și sens livrat instantaneu. Rătăcirea nu este un eșec; sunt de părere că ea reprezintă o condiție a reflecției autentice, asemănătoare traseului interior prin care lucrarea însăși a fost creată.Diferența constă în faptul că privitorul pornește de la un sens deja structurat, dar deliberat incomplet, de la o idee care nu se închide în sine, trimite mai departe și se ramifică diferit în funcție de fiecare individ. Consider că sensul clar al unei lucrări de artă nu aparține întotdeauna operei în sine și, uneori, nici autorului; el se constituie în actul confruntării dintre privire și imagine.

Lucrarea este concepută ca o suspendare între lumi. Din acest punct, fiecare privitor este chemat să-și identifice propria cale, propria corespondență și propriul sens, fără garanția unei confirmări sau a unei concluzii reconfortante. Așa cum actul creației a fost o experiență personală și irepetabilă, percepția lucrării rămâne, în mod fundamental, subiectivă. Ea se naște din bagajul intelectual, emoțional și existențial al fiecăruia și reflectă nu atât ceea ce „arată” lucrarea, cât ceea ce este deja prezent în interiorul celui care o privește.

În acest dialog tăcut, creația devine un spațiu intim de confruntare și recunoaștere, iar relația esențială nu se stabilește între privitor și autor, ea are loc strict între privire și lucrare.Din acest motiv, creatorul este retras deliberat din context, pentru ca imaginea să poată fi traversată prin propria conștiință a celui care o privește. Consider că prezența mea ca instanță explicativă, dincolo de gestul asumat și punctual de a traduce câteva repere vizuale așa cum am procedat și în alte lucrări, ar introduce o formă de autoritate care ar limita libertatea interpretării. Lucrarea nu este concepută pentru a solicita adeziune, pentru a impune o documentație „corectă” sau pentru a căuta validare. 

Mai obiectiv ( Explicatie)

Din punct de vedere conceptual, Carpe Diem se construiește la intersecția dintre reflecția existențialistă, simbolismul arhetipal și o meditație plastică asupra temporalității, înțeleasă ca tensiune ontologică între ființă și neant. Structura profundă a lucrării pornește de la ideea că existența umană nu este un traseu linear sau cumulativ. Ea este un teritoriu fragmentat, populat de praguri, reveniri, rupturi și oglinzi simbolice. Am transpus această trăire ca experiență suspendată între două lumi aflate într-o tensiune permanentă, inevitabilă și ireductibilă. Ele se ciocnesc, se contopesc și se destramă într-un proces continuu: lumea vizibilă și cea nevăzută, materia și spiritul, timpul care curge implacabil și eternitatea tăcută, rigidă și rece, dar paradoxal profund romantică.Aceste tensiuni nu sunt gândite ca opoziții ce trebuie reconciliate; ele sunt menținute deliberat ca stare constitutivă a existenței. Ele constituie implicit nucleul conceptual din care s-a născut Carpe Diem, ca stare de instabilitate esențială.

Compoziția se desfășoară într-un registru de clar-obscur conceptual, pe care îl înțeleg ca spațiu fertil al interogației metafizice. În această viziune, clar-obscurul nu este doar un procedeu plastic, el este o metaforă a adâncimii conștiinței în solitudine: un mediu al revelației lente și al acceptării de sine, marcat de o atmosferă ușor sumbră și, uneori, necesar incomodă. Sunt de părere că omul doar în acest spațiu se pierde pentru a se putea regăsi cu adevărat, iar echilibrul dintre materie și spirit nu se naște din certitudine sau control. El capătă sens din rătăcirea asumată, în momentul în care obscurul încetează să mai fie perceput ca negație și devine condiție a înțelegerii de sine.

Lucrarea Carpe Diem propune astfel, o investigație profundă asupra condiției ontologice a ființei umane, situată la intersecția dintre temporalitate, conștiință și transcendență. În mod deliberat, pictura refuză o lectură univocă și se constituie ca un câmp de tensiune conceptuală între două registre fundamentale ale existenței: lumea vizibilă, fenomenală, supusă devenirii și degradării, și lumea nevăzută, a structurilor profunde ale spiritului, atemporale și tăcute. Această dihotomie nu este tratată ca o opoziție ireconciliabilă, ea este o relație dialectică instabilă, în care fiecare dimensiune își dobândește sensul doar prin cealaltă

Carpe Diem se configurează astfel ca o confesiune vizuală despre fragilitatea parcursului existențial și despre dorința aproape dureroasă a spiritului de a-și aminti propria esență, în timp ce se risipește prin materie. Din punct de vedere cromatic și compozițional, lucrarea funcționează ca o stratificare de realități suprapuse, sugerând faptul că existența este trăită simultan, nu secvențial, pe mai multe niveluri de conștiință. Materia este exprimată prin registre cromatice dense, fragmentate, marcate de discontinuitate și turbulență, în timp ce dimensiunea spirituală se manifestă prin forme suspendate, diafane, care par să sfideze gravitația și linearitatea timpului.Prin această suprapunere este contestată implicit viziunea modernă asupra realității ca spațiu coerent și omogen, fiind propusă, în schimb, o ontologie a fragmentului și a contradicției permanente. Întreaga scenă se desfășoară într-o stare continuă de tensiune lirică, în care ființa umană există simultan ca fractură deschisă și ca punte.

Întreaga compoziție este concepută în două registre cromatice care nu funcționează ca simple contraste estetice.Culorile dense, întunecate și fragmentate aparțin materiei, neliniștii și haosului vieții trăite, în timp ce zonele luminoase, diafane, aproape suspendate, aparțin spiritului, memoriei afective, iubirii profunde și dorului de absolut. Cele două dimensiuni nu sunt separate de o linie clară, pentru că ele se infiltrează una în cealaltă, asemenea amintirilor care tulbură prezentul sau visurilor care refuză să se stingă.

Personajul central nu este conceput ca subiect individual. El este o structură existențială, o stare de „între”, suspendată între imanent și transcendent. Redat într-o cromatică obscură și surprins în mișcare, personajul nu reprezintă un individ anume, el este calea  inițiatică a ființei prin propria existență efemeră. Deși transpus în mișcare și orientat neclintit spre lumină, acest parcurs nu este determinat de certitudinea direcției sau de cunoaștere, ea sugerează imposibilitatea de a mai rămâne.

Jumătatea inferioară a trupului este cufundată în apă, simbol al Oceanului Existenței: instabil, imprevizibil și repetitiv. Acesta este spațiul în care timpul dizolvă formele și erodează identitatea sub presiunea fluxului material al devenirii în vâltoarea vieții.În contrast, partea superioară, suspendată în bolta cerului, indică o deschidere către dimensiunea spirituală, către memoria afectivă și contemplarea sinelui într-o perspectivă profund romantică, încărcată de melancolii și tenebre care refuză reducerea la corporalitate. Această configurație contestă atât dualismul clasic trup–suflet, cât și materialismul radical, sugerând că ființa umană nu poate fi epuizată nici de materie, nici de spirit, ele existând într-o tensiune permanentă.Dubla poziționare exprimă astfel scindarea și, totodată, echilibrul contrariilor, refuzând absorbția totală într-o singură dimensiune.

În fața personajului se revelează tenebrele, întruchipări ale fricilor, îndoielilor și neliniștilor care tensionează parcursul inițiatic. Ele nu apar ca dușmani exteriori, sunt proiecții ale propriei interiorități, indicând faptul că orice drum către purificare și lumină traversează mai întâi spațiul neliniștit al sinelui, acolo unde tensiunile lăuntrice devin condiția transformării. Lumina care emană din ființă și intră în conflict cu aceste umbre nu este triumfătoare; ea exprimă tensiunea fragilă dintre aspirația spre purificare, tentația rătăcirii și imposibilitatea certitudinii. Aceasta este lumina născută din dorința de sens, care, deși nu promite revelația, menține deschisă întrebarea. Este lumina omului care continuă să caute chiar și atunci când speranța pare aproape stinsă.

Tenebrele din fața personajului pot fi interpretate și ca expresii ale limitelor epistemice ale conștiinței umane. Pentru că ele nu sunt concepute ca simple obstacole morale sau psihologice.Sunt manifestări ale imposibilității de a accede la un sens ultim. În felul acesta, lucrarea refuză narațiunile teleologice ale mântuirii sau progresului, propunând o existență definită mai degrabă de căutare decât de împlinire.

În planul superior al conștiinței se conturează o cupă formată din cranii stilizate în trandafiri, funcționând ca relicve ale memoriei afective: iubiri pierdute sau niciodată trăite până la capăt, nostalgii și iubiri profunde stinse prea devreme. Tulpina rece a trandafirului străbate simbolic mintea personajului, asemenea unei amintiri persistente care continuă să existe ca absență dureroasă, modelând ființa dincolo de lumea fizică. Asocierea craniilor, simboluri ale morții, cu trandafirul, ca simbol al dorinței și afectului, introduce problematica memoriei și a finitudinii, sugerând că iubirea nu transcende moartea, ea este inevitabil contaminată de ea.În această scenă afectul nu apare ca salvare, el este o formă de conștiință dureroasă a pierderii, care continuă să structureze ființa din interior.Între aceste simboluri este suspendat un soare palid, aproape stins, imagine a tensiunii dintre fragilitatea speranței orientate spre viitor și caracterul ei proiectiv, dependent de memorie. În contrapunct, el trimite la doliul trecutului, care nu mai arde cu aceeași forță, dar a cărui prezență nu s-a stins complet.

În spatele personajului apare o siluetă diafană, scăldată în culori armonioase și într-o liniște aproape imaterială. Această prezență serafică reprezintă alter-egoul spiritual: partea din sine care a acceptat fragilitatea fără opoziție. Gestul său de aplecare nu este unul al supunerii, este un act firesc de dăruire necondiționată, menit să mențină echilibrul precar dintre cele două lumi. Ea nu conduce și nu mângâie în mod facil, ea doar urmează și susține, asumând salvarea ca prezență constantă, nu ca promisiune reconfortantă.Din această perspectivă, figura introduce problematica identității multiple, sugerând că subiectul este constitutiv plural. Conflictul nu este transcens, este acceptat simbolic, într-o perspectivă existențialistă non-eroică, în care sensul nu este cucerit, el este negociat permanent.

Între cele două entități sunt plasate planete intercalate, ca simboluri ale dimensiunilor paralele din lumile interioare opuse care coexistă. Ele extind discursul vizual, sugerând o ontologie a simultaneității, în care multiplele niveluri de realitate circulă fără a putea fi ierarhizate definitiv. O asemenea viziune intră evident în tensiune cu paradigma raționalistă clasică propunând unitatea și coerența lumii, și propune în schimb o realitate fragmentară, plurivalentă și instabilă. Planetele devin metafore ale spațiilor de tranziție dintre materie și spirit, dintre conștient și inconștient.Reflectând natura contradictorie și inseparabilă a ființei umane, asemenea melancoliei care poate coexista cu speranța sau iubirii care supraviețuiește pierderii.

Am transpus în această pictură simbolul soarelui în mai multe ipostaze: în zona capului, ca lumină interioară și construct al conștiinței, iar la nivelul picioarelor, în apus, ca marcaj al timpului trăit corporal și al degradării biologice. Această dispunere subliniază faptul că sensul este adesea o proiecție a minții, în timp ce materia rămâne supusă ireversibilității, ancorând ființa în propria sa ordine ontologică.

Trandafirul stilizat în cap de mort, plasat în proximitatea apusului, exprimă harta simbolică a unei iubiri dureroase. Spinii smulși și cei rămași înfipți evocă rănile afective ale unei iubiri trăite până la ardere, în care intensitatea a lăsat urme ireversibile.Fragmentele acestei experiențe persistă ca suspine convertite în nostalgii adânci, melancolii și doruri apăsătoare, suspendate asemenea petalelor care se desprind una câte una. Ele nu dispar definitiv, se rătăcesc prin parcursul existențial, păstrând o capacitate regenerativă latentă, care permite metamorfoza într-un alt sens al vieții, dincolo de tot ceea ce moare în noi.Asemenea florilor care își regăsesc seva după ofilire, aceste fragmente rămân aprinse ca potențial afectiv.Sclipirile acestor trăiri, ale căror resturi se transformă în fragmente de memorie, nu ajung niciodată la o împlinire deplină. 

În registrul inferior, o deschidere simbolică spre Poarta Spiritelor, stilizată sub forma unei cupe florale.Această configurare trimite la dimensiunea exoterică și spirituală a ființei: un spațiu de trecere prin purificare către eternitate. Portalul evocă memoria colectivă a ființelor întâlnite de-a lungul vieții materiale, dar încă active în structura spirituală a subiectului. Craniile intercalate între poartă și personajul hoinar reamintesc fragilitatea extremă a graniței dintre existență și neant, o limită solemnă care poate deveni, uneori, o simplă clipă de luciditate revelatoare, mascată de aparența macabră a simbolului dintre „a fi” și „a nu fi”.

Semiluna stilizată în cap de mort, reprezintă ecoul trecutului ființei ca un memento mori: o memorie condensată a confruntărilor existențiale anterioare. Deschiderea gurii trimite tacit către o lumină reziduală, rămasă după traversarea experiențelor limită. 

Mai jos, simbolurile echerului și compasului sunt integrate discret, fără a impune sau legitima ideea de ordine. Ele fac trimitere, în mod ambiguu, la nevoia de măsură, de echilibru interior și de sens într-o lume care refuză coerența.Punți simbolice între haosul lumii materiale și tentativa spiritului de a-și construi o ordine interioară pură.Totuși, știu că, plasarea acestor simboluri într-un context dominat de disoluție și instabilitate le suspendă funcția normativă.În acest fel, lucrarea pune sub semnul întrebării capacitatea rațiunii de a organiza experiența umană în mod definitiv, sugerând limitele ei în fața fragmentării existenței.

Carpe Diem devine mărturia unei ființe care înaintează neclintit spre lumină purtând în sine apusul și conștiința unei eternități tensionate. Conceptul nu este gândit pentru a oferi răspunsuri definitive. Dimpotrivă, ansamblul pictural instituie deliberat un disconfort intelectual, sugerând că sensul nu este un dat.El configurează o strânsă tensiune între intelect și afect.

A filtra această tensiune devine singura formă autentică de existență, ca un spațiu al alegerii conștiente.Iar tocmai această asumare ca stare de veghe metafizică încoronează clipa trăită până aici...

Epilog:

Privite în ansamblu, titlul și structura compozițională a lucrării disecă disonanța dintre palpabil și inefabil, dintre vizibil și invizibil. Ele se înscriu într-o perspectivă existențialistă lucidă, ancorată între rațiune și percepție, care diferențiază radical existența acceptată pasiv de viața trăită cu risc în deplină asumare.

Titlul este asumat deliberat într-un sens ambiguu și inevitabil controversat. Departe de a funcționa ca un îndemn hedonist sau ca o formulă de optimizare a prezentului, el problematizează însăși ideea de „a trăi clipa”.Această problematică se deschide într-un spațiu de interogație filosofică profund existențialistă.Oare ce înseamnă, cu adevărat, a trăi „acum” într-o existență marcată de fragmentare, pierdere și imposibilitatea certitudinii, într-o cultură care a transformat timpul într-o marfă și experiența într-un produs?

În viziunea mea, a trăi clipa nu înseamnă a o consuma sau a arde o etapă, dimpotrivă a accepta că te va rupe, că te va diseca în bucăți, că te va transforma constant. Înseamnă a o suporta în deplină conștiință, cu frică, pierdere, îndoială și, uneori, iubire.A trăi clipa presupune inclusiv eliberarea spiritului din înlănțuire, în căutarea drumului său spre lumină, rătăcită printre luptele și suferințele mediului străbătut ca hoinar în timp și spațiu.

A trăi în această viață sau a exista vegetativ, într-o zonă de confort și siguranță, ca niște observatori ilegitim nemulțumiți, face diferența esențială. A trăi clipa devine uneori un exercițiu de luciditate incomodă, nu o evadare. Cu atât mai necesar într-un context existențial marcat de haos, superficialitate și golit de sens.Clipa nu este o unitate de timp. Indiferent de context, ea este, în esență, un prag. Nu se reduce la un moment de consumerism, este un loc în care ființa este forțată să se expună integral, fără protecțiile speranței, fără iluziile unui sens garantat sau precauții imaginare împotriva tenebrelor. 

A trăi o clipă nu înseamnă a o umple, implică suportare, asumare fermă, rațională sau nu. Înseamnă inclusiv a rămâne în ea atunci când nu promite nimic în afară de pierdere, transformare sau destrămare, cum este cea a iubirii.În fond, doar cel ce nu trăiește nu greșește. Iar dacă greșim din a trăi asumat, nu cred că se mai poate numi greșeală, este o experiență trăită. Atunci când doar exiști, greșeala este deja consumată, pentru că nu trăiești.Carpe Diem refuză deliberat interpretarea comodă a prezentului ca spațiu al plăcerii sau al satisfacției imediate.

Carpe Diem Concepută deliberat ca o antiteză, compoziția, în dinamica și complexitatea ei, respinge reducerea clipei la experiență decorativă sau estetică. În schimb, propune o formă de trăire asumată, construită din acceptarea fragilității, din melancolie ca formă de claritate interioară și din romantismul înțeles ca act de rezistență spirituală instabil, lipsit de confort și tocmai de aceea autentic.

Viața, în fond, nu oferă garanții. Moartea, deși rece, oferă certitudinea ei, iar tocmai această certitudine o face, paradoxal, profundă. Dincolo de moarte însă există viața și tensiunea dintre cum definim a exista și a fi.Motiv pentru care, sunt de părere că sensul pe care îl căutăm vieții nu se află niciodată în confort.El presupune arderea lucidă și asumată a ceea ce numim uneori „clipa”, cu toate riscurile ei evidente. Fără ieșirea din zona de confort, nu trăim niciodată clipa, doar existăm în ea. Diferența dintre a exista și a trăi cu adevărat este fundamentală. De existat există toți, de murit nu este o problemă; dificil este de trăit și de dat sens acestei stări efemere și scurte, în care clipa și aparent nimic ajunge uneori paradoxal să fie totul și să facă diferența dintre a fi sau a nu fi.

Ciudat este faptul ca nu o cauți neapărat și nici nu știi ce cauți. Intri în clipă prin chemare, iar spiritul reacționează în conformitate. Evident, clipa trebuie trăită înainte ca timpul să se golească și să rămână doar ecoul a ceea ce am fi putut trăi, lăsând frumusețea prezentului să devină regretul de mâine. În ultimă instanță, cred că uităm adesea să prețuim clipa și să acționăm la momentul potrivit, tocmai din lipsa echilibrului din toate punctele de vedere, de asumare și luciditate.

În perspectivă personală, Carpe Diem, în ansamblul său complex, funcționează ca o acuzație tăcută adusă ideii de progres interior liniar. Sensul nu este garantat de nimic și diferă în funcție de perspectivă; o formă de ascensiune sigură există doar imaginar, în confortul nostru mental. În realitate, ea nu există. Purificarea prin spirit rămâne cea mai pură formă de certitudine contextuală, nu pentru că ar fi accesibilă tuturor, tocmai pentru că este rară și limitată, manifestându-se în ființe, nu în mase. Spiritualitatea nu este un trend, este o stare de a fi, adesea neconștientizată sau redusă la nimic...

În acest cadru, „Carpe Diem”, după ce forma s-a închegat și simbolurile au tăcut, "trăind clipa", presiunea critică asupra timpului abia de acum începe. Plutește constant senzația că ceva a fost adus prea aproape de suprafață și nu mai poate fi retras fără consecințe. Carpe Diem este, în fond, expresia unor răni adânci și a conștiinței unei existențe extrem de lucide, dar totodată strâns ancorate cu picioarele pe pământ.Motiv pentru care, evident, o astfel de temă nu se încheie printr-o construcție finală. Ea este delimitată de clipa care tocmai a fost trăită și care, paradoxal, rămâne încă vie.

Între viața exuberantă, plină de efervescență, și solitudine ca loc de decantare și refugiu al sufletului există punți. Ele sunt forme de traversare, dar nu pot coexista. Chiar dacă păstrează un echilibru aparent, direcția este clară: există cei profunzi, care locuiesc în refugiu și absorb din întunericul solitudinii doar ceea ce este lumină, și cei care rămân în exuberanță, fugind nu de solitudine, nici de întuneric sau lumină, doar de ceea ce este gol în ei...

Aceștia trăiesc la suprafață, nu în sens profund, evident ca formă de clipă redusă la consumerism, plăceri și realizări imediate, efemere și lipsite de substanță. Unii înaintează tocmai pentru că știu că nu mai pot rămâne într-o anumită stare sau etapă a evoluției lor spirituale. Acest mers înainte nu este un triumf, este o necesitate reală a spiritului de a-și păstra libertatea de a respira, de a simți, de a iubi și de a fi iubit, de a se dezlănțui și de a trăi mai departe cu adevărat, refuzând doar sa existe.Un spirit care doar există este, în esență, mort. Un spirit care trăiește cu adevărat este expus disconfortului și riscului. 

Nu cred ca soluția este înlănțuirea lui după ardere sau biciuiri existențiale; acestea trebuie să rămână forme de purificare, construcții ale unei lucidități mai profunde despre cum alegem să înțelegem și să dăm sens clipei, o formă de trăzire în constiință reală, fără a uita că atât viața, cât și moartea țin de o singură clipă...

Această operă afirmă astfel o etică incomodă a existenței: sensul nu precede experiența și nu o justifică. El se naște precar, fragmentar, uneori prea târziu, iar uneori nu se naște deloc. În aceste condiții, a trăi devine un act radical de asumare a fragilității, fără decor, superficialitate sau subterfugii și nu de afirmare.Chiar dacă, paradoxal acest fapt dovedește involuntar de ce spiritul uneori este mai puternic decât rațiunea. 

Carpe Diem a luat viața ca formă de locuire a trăirilor și gândurilor, fără a promite pueril vreo ieșire din tensiuni. Ele persistă, și este firesc să fie astfel.În fond această creație nu a fost concepută ca o formă de reconciliere, refuzând din start pactul confortabil dintre sens și siguranță, încă din momentul aducerii ei la viață, atât ca stare vizuală, cât și ca descriere contextuală menită să închidă această epopee existențială. Fisurile rămân intenționat necristalizate, palpabile.

Ca apoteoză, o operă de artă, indiferent de complexitatea și profunzime, nu reprezintă neapărat o revelație plastică; uneori reprezintă refuzul ei sau tensiunea gravă dintre acestea. Sensul final nu are un scop. Menținerea confruntării deschise este calea, pentru că tot ceea ce este închis, la fel ca spiritul, moare.În fond, însăși existența nu se stabilizează; ea nu dispune de unelte de măsură pentru a se clarifica sau prestabili. Se purifică doar parțial prin filtre sociale și se decantează, inevitabil, în solitudine. Rămâne suspendată între forțe incompatibile și incomode, iar tocmai această incompatibilitate o definește.

Poate tocmai aici se produce ultimul gest al operei: nu în imagine,  în cel care rămâne în fața ei. Pentru că, odată traversată, Carpe Diem nu mai aparține pânzei. Ea continuă ca tensiune internă, ca întrebare care nu se închide, ca zgomot de fond al conștiinței. Nu doar pentru a oferi un sens cât, tocmai pentru a demonstra că existența, trăită cu adevărat, nu are nevoie de unul.

Această creație nu se limitează la o pictură pe pânză; ea cuprinde și stratul său liric, memoria sa interioară, care închide lucrarea ca pe un organism conceptual complet. Textul și culoarea nu există separat în demersul meu artistic: ele sunt una și aceeași substanță, prelungiri firești și inseparabile ale aceluiași gest. Prin ele intru în dialog cu alte spirite, într-un limbaj care transcende verbalul, uneori tăcut, alteori alcătuit din cuvinte și necuvinte, din culoare, trăire și formă.

Manufactura intre timp si spatiu ,ganduri si stari:

Poate că cel mai greu de explicat în această lucrare nu este ceea ce se vede, și mai repede ceea ce s-a întâmplat înainte ca ea să poată fi văzută.

Carpe Diem a existat mult timp înainte de a primi o formă materială. A bântuit printre gânduri, stări și imagini interioare, mult înainte ca primele forme să atingă pânza. Prima etapă propriu-zisă a picturii a început în 2022 și s-a întins, cu pauze deliberate și reveniri succesive, până spre începutul lui 2024. Nu a fost însă o întrerupere a creației, cred că a fost o suspendare necesară, o așteptare a acelei cristalizări vizuale în care ceea ce vedeam în interior să poată deveni, în sfârșit, fidel sieși.Așa am înțeles faptul că unele creații nu iau viață, că ,sau când vrem noi...

Forma definitivă s-a revelat abia în 2025, într-o altă intensitate a stărilor, a gândurilor și a trăirilor. Atunci am avut senzația stranie că nu mai construiesc lucrarea, și că aceasta se construiește singură prin mine de fapt , în toate sensurile înțelesului. Au existat momente în care nu-mi mai aminteam cu exactitate trecerile dintre etapele procesului, ca și cum gestul pictural s-ar fi desprins temporar de voința conștientă. Am rămas absorbit în ceea ce încercam să exprim, într-o stare de concentrare atât de profundă încât diferența dintre autor și actul creației devenise aproape imposibil de delimitat.În final, timp de aproximativ două zile, am stat în fața ei mai mult de zece ore pe zi, aproape neclintit, privind-o și încercând să înțeleg dacă ceea ce se afla pe pânză era, în sfârșit, ceea ce văzusem atât de mult timp în interiorul meu. Atunci am înțeles că lucrarea nu mai avea nevoie să fie continuată vizual. Mai rămânea însă ceva de făcut: trebuia să-i găsesc vocea...

În total, întregul parcurs material al lucrării a depășit 700 de ore de lucru, desfășurate în două mari etape, la distanță de câțiva ani. Dar, paradoxal, pictura nu a fost partea care m-a epuizat cel mai mult. Descrierea ei a fost.Ca timp, evident mai mic, dar mult mai solicitant ,au urmat șase sau șapte zile și nopți în care am scris, am șters, am rescris și am abandonat succesiv formulări care, deși poate corecte în aparență, nu reușeau să exprime ceea ce simțeam. Ideile existau, însă de fiecare dată când încercam să le dau o formă verbală, ceva rămânea în afara cuvintelor. Era o neconcordanță între ceea ce știam și simțeam despre lucrare și ceea ce reușeam să spun despre ea. Am încercat să construiesc un fir narativ care să poată cuprinde atât geneza, cât și cristalizarea vizuală, simbolurile, tensiunile filosofice și experiența interioară din care toate acestea au provenit. Nimic nu părea suficient.

Poate pentru că această descriere nu trebuia doar să explice pictura. Trebuia să o completeze în stilul distinct deja evient...,însă într-un mod mult mai dezvelit...

În cele din urmă, am înțeles că nici textul nu putea închide ceea ce pictura lăsase deschis. Așa cum imaginea nu poate fi redusă la o singură interpretare, nici cuvântul nu poate epuiza experiența care a generat-o. De aceea, după istoria creației, după cristalizarea conceptuală și după această încercare de a-i da o voce inteligibilă, am simțit nevoia unui ultim gest: să o las să vorbească în limbajul în care, poate, s-a născut de fapt.

Așa a apărut poemul.

Nu ca o ilustrare a picturii și nici ca o explicație a ei, a fost de fapt o ultimă reverberație a aceleiași stări. Dacă pictura este forma materială a unei experiențe interioare, iar descrierea este încercarea conștiinței de a o înțelege, poemul este ceea ce rămâne după ce explicația încetează, poate...

În acest punct, mă retrag din nou din fața lucrării.

Am lăsat-o deschisă, pentru că nu cred că o operă care vorbește despre existență, timp, iubire, pierdere, spirit și fragilitatea clipei poate avea un singur destin interpretativ. Ceea ce pentru mine a fost o cartografie a sinelui și, poate, cel mai personal autoportret pe care l-am realizat în aproape trei decenii de pictură și literatură, poate deveni pentru altcineva o hartă cu totul diferită.Poate că cineva va găsi în ea propria solitudine. Altul, propria iubire. Altul, o pierdere, o teamă, o amintire sau o întrebare pe care nu a știut niciodată cum să o formuleze. Iar dacă, dincolo de ceea ce am vrut eu să spun, cineva ajunge să se recunoască măcar pentru o clipă în această lucrare, atunci ea și-a găsit, probabil, adevărata destinație.Pentru că lucrarea "Carpe Diem" nu, este, în cele din urmă, doar despre clipa mea.Este despre clipa fiecăruia dintre noi.

Iar dacă am învățat ceva din tot acest parcurs, este că unele clipe nu se cer explicate. Se cer doar trăite , esența cea mai pură a acestei opere.

Am lăsat însă această lucrare, în cele din urmă, deschisă. Nu pentru că ar mai avea nevoie de o concluzie, doar pentru că o concluzie definitivă ar însemna să-i limitez sensul. Tot ceea ce am traversat în geneza ei, timpul, stările, căutările, rupturile, revelațiile și acea inexplicabilă apropiere dintre luciditate și transă , reprezintă doar parcursul meu către ea. Din clipa în care lucrarea există, însă, începe parcursul celui care o privește.

Poate că fiecare va descoperi în ea altceva. O amintire, o neliniște, o întrebare, o parte uitată din sine sau poate chiar propria hartă interioară. Nu am vrut să-i ofer privitorului un răspuns, am dorit doar un spațiu în care să-și poată formula propriile răspunsuri. În acest sens, ceea ce am numit aici o cartografie a sinelui nu este doar un autoportret artistic, este evident și o invitație la propria introspecție.Iar poate că acesta este, în cele din urmă, adevăratul sens al acestei lucrări: faptul că, dincolo de povestea mea, ea vorbește despre noi. Despre fragilitatea, contradicțiile, căutările, iluziile, căderile și revelațiile care ne alcătuiesc în egală măsură. Despre timpul pe care îl avem și despre felul în care alegem să-l locuim.

De aceea, *Carpe Diem* nu este, pentru mine, doar titlul unei picturi. Este un crez personal devenit imagine, apoi cuvânt și, în cele din urmă, experiență. O experiență pe care o las mai departe, fără instrucțiuni de lectură și fără o interpretare obligatorie, în speranța că fiecare va putea găsi în ea ceva ce îi aparține.Poate că, privind-o suficient de mult, nu veți vedea ceea ce am văzut eu.

Și tocmai aici începe, poate, adevărata ei viață.Pentru că *Carpe Diem*, în fond, nu este despre mine. Este despre ceea ce devenim fiecare dintre noi în timpul pe care îl avem.

Despre Titlu: „Carpe Diem”

Înainte de a închide această construcție prin forma ei lirică, consider necesară o precizare asupra titlului, tocmai pentru că expresia „Carpe Diem” a devenit atât de familiară încât sensul ei este adesea redus la o formulă simplificată: „Trăiește clipa!”.Expresia provine după cum bine stim, din Oda I, 11 a poetului latin Horațiu, scrisă în anul 23 î.Hr., și face parte din versul *Carpe diem, quam minimum credula postero*, tradus în mod obișnuit prin „Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine”. În timp, expresia a devenit un aforism desprins din contextul său originar, iar traducerea „Trăiește clipa!” s-a impus în conștiința colectivă drept forma sa cea mai cunoscută.

Verbul latin *carpere* are însă un câmp semantic mai larg decât simpla idee de „a se bucura”. El poate însemna, în funcție de context, „a culege”, „a alege”, „a desprinde”, „a aduna” sau „a folosi”, iar tocmai această deschidere semantică face ca traducerea expresiei să nu poată fi redusă fără rost la o singură formulă contemporană. Sensul ei a fost, de altfel, interpretat și transmis diferit de-a lungul timpului.În cazul acestei lucrări, alegerea formei „Trăiește clipa” nu este nici o traducere întâmplătoare, nici o preluare superficială a unui aforism devenit popular. Este alegerea deliberată a unei chei de lectură, pe care am dus-o mai departe în interiorul propriei mele construcții vizuale și literare.

Am pornit de la expresia consacrată, dar nu m-am oprit la ea.Pentru mine, „a trăi clipa” nu înseamnă pur și simplu a te bucura de prezent, a consuma momentul sau a căuta o formă imediată de satisfacție. În interiorul acestei picturi, clipa devine un spațiu existențial: un prag în care omul este obligat să se întâlnească, fără protecții, cu timpul, cu fragilitatea, cu iubirea, cu pierderea, cu memoria, cu propria sa conștiință și, în cele din urmă, cu inevitabilitatea dispariției.De aceea, sensul pe care l-am conferit expresiei nu urmărește să corecteze sensul originar al lui Horațiu și nici să pretindă o traducere definitivă. Este o interpretare artistică, construită printr-o altă formă de lectură: aceea în care un pictor nu preia un concept pentru a-l reproduce, îl desface, îl fragmentează, îl traversează și îl reconstruiește prin propria experiență.

Poate că aceasta este una dintre funcțiile profunde ale artei: nu aceea de a repeta sensuri deja cunoscute, eu cred ca sensul real este de a le supune unei noi experiențe și de a deschide în ele alte posibilități de percepție.Un pictor, atunci când lucrează cu adevărat asupra unei idei, nu privește viața doar prin ceea ce este imediat vizibil. O poate defragmenta , o poate diseca în straturi, o poate reconstrui și o poate transpune într-o formă în care ceea ce era anterior greu de perceput ,devine, pentru o clipă, vizibil sau cel puțin, eu așa înțeleg rolul artei și lucrez de cele mai multe ori. Iar literatura poate continua aceeași operație prin cuvânt.

În această perspectivă, *Carpe Diem* nu este pentru mine o simplă reprezentare a unui îndemn antic și nici o ilustrare a expresiei „trăiește clipa”. Este o încercare de a cerceta ceea ce se ascunde în spatele ei: ce înseamnă, de fapt, să trăiești atunci când știi că timpul nu poate fi recuperat, că fiecare alegere lasă o urmă, că iubirea poate deveni memorie, că pierderea este inevitabilă și că însăși existența este suspendată între efemer și ceea ce sperăm să rămână.De aici începe, poate, adevărata libertate a interpretării.

Pentru că arta nu are obligația de a se opri acolo unde începe dicționarul. Ea poate deschide sensul mai departe, către teritorii pe care cuvântul originar doar le-a atins , fără a le trăi.. Iar libertatea de a gândi, de a imagina și de a reinterpreta este, în opinia mea, una dintre formele cele mai înalte ale existenței umane de a exista...

Astfel, *Carpe Diem* nu cred că poate fi redusa doar la „trăiește clipa”, ea poate duce și la întrebarea care se ascunde în spatele acestei porunci:

Ce faci cu clipa atunci când înțelegi că ea este tot ceea ce ai?

Poate că răspunsul nu trebuie formulat , poate că trebuie trăit...

Iar după tot ceea ce a fost spus despre această lucrare, acesta este punctul în care aleg să nu mai explic.

De aici, îi las picturii propria voce și îi dedic mai jos un poem, în semn de iubire și apreciere că s-a revelat intr-un final și a ajuns în viață vizibilă...

Carpe Diem – Poesis ab Noktys

(Poem de Noktys dedicat picturii "Carpe Diem")

Carpe Diem, este în esență o oglindă a fragilității umane în fața timpului. Timpul trece neîndurator, el poate însemna un început, un sfârșit sau niciodată. Așadar, opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.

Trăiește-ți clipa dată, căci clipa e viața ta...

Iar fapta când e timpul, găsindu-ți viața-n ea,p

ierduta tinerețe din nou ți-o va reda...

Privește-n jur durerea cu mii și mii de fețe,

Cei dragi sunt morți... ești singur cu palida-ți tristețe.

Ridică însă fruntea!

Culege tot ce-atingi!

Culege tot prin, viață tot ce-i surâs, suspin,

Trăiește-ți clipa-n timp fără rușinea lor, A gândului amar pierdut în graba vieții, pe drumul tău hoinar...

Carpe Diem, ecoul al inimii, un ultimul foc aprins de farmec în destin 

Trăiește clipa dată, căci timpul nu se-ntoarce

Trecutul e-un mormânt uitat în clipa dată,nu mai chema cu lacrimi ceea ce s-a stins odată!

Moment curat al inimii, divinul timp se scurge,

Ce-aleargă prin pustii... căci moartea nu se plânge.

Moartea chiar nu se joacă!

Ea vine într-o clipă,

Ne stinge focul vieții Și într-o clipă pleacă...

Prezentul ți-a lăsat ca singură lumină, această clipă dată în viața ta divină.

Noi nu vom ști vreodată ce ne așteaptă mâine, tu bucură-te astăzi...

Atâta îți rămâne...

Carpe Diem, e strigătul ce doare,

frumoasă rătăcire prin visurile tale 

Și tot ce-ai fost vreodată se stinge-n infinit...

De n-ai trăit cu focul ce ți s-a dăruit.

Carpe Diem!

Detalii tehnice: 

Titlu: Carpe Diem

Autor: Noktys (Stoian Andrei Stefan)

Dimensiuni: 100 × 100 cm

Tehnică: Ulei pe pânză

Anul finalizării: 2022

Tip lucrare: Pictură originală, piesă unică

Colecția: Epopea existentei (inclusă în catalog) 

Disponibilitate:

Status: ??

👉Contactați-ma Aici

© All Copyright reserved by Noktys Art House