La Poarta Cerului
Descriere de autor:
Pictura intitulată „La Poarta Cerului” este o compoziție născută din tăcerea dintre lumi. Lucrarea surprinde locul în care începutul și sfârșitul se întâlnesc, acolo unde destinul omului se apropie de respirația divină. Prin această compoziție am încercat să redau o geografie interioară, o hartă conceptuală a trecerilor dintre lumi, într-un spațiu deschis, o întindere de respirație sacră a unei realități empirice în care sufletul își poate auzi propriul ecou.
În partea stângă a compoziției se află silueta unui spirit contemplativ, așezat pe un munte sacru, înalt ca un altar desprins din bolta cerului, un Olimp al memoriei sau o Golgotă a renașterii. El privește lumea din umbra divinității, într-o liniște nocturnă ce sugerează acel spațiu intermediar în care sufletele rătăcesc între existențe. Este un străjer al trecerii, o prezență născută din umbra divinului, acolo unde spiritele poposesc înainte de a se risipi din nou în ciclul renașterii.Sub un cer adânc și misterios, îmbrăcat în bolta stelelor, am conceput Poarta spiritelor ca pe un refugiu al ființei după desprinderea de materie, un loc de odihnă al sufletelor, unde acestea așteaptă chemarea destinului pentru a lua din nou formă, pentru a intra într-o altă întrupare, într-o nouă experiență a vieții palpabile. În această viziune, sufletele sunt energii vii de memorie, conștiințe care așteaptă momentul rechemării.În partea dreaptă a compoziției am întruchipat arhetipul maternității: Madona cu Pruncul. Privirea ei nu se îndreaptă către pământ cum ar putea părea, ci către Poarta Cerului, către originea luminii care a făcut posibilă însăși viața pe care o ține în brațe. Amândoi privesc, în taină, către rădăcinile divine din care au coborât. Ea poartă în sine începutul, dar și promisiunea întoarcerii, pentru că orice naștere este, în același timp, o aducere aminte a paradisului pierdut. Această scenă, în esență este un omagiu adus maternității și o recunoaștere a femeii ca purtătoare de destin, ca verigă vie a creației pe pământ.
Între aceste două simboluri, divinul contemplativ din stânga și maternul plin de lumină din dreapta, se află inima compoziției: Mama Natură. În jurul ei se regăsesc, ca două ecouri ancestrale, Adam și Eva, Adam, în stânga, redat în nuanțe intense, telurice; Eva, în dreapta, în tonuri luminoase și calde. Cele două prezențe sunt ancorele începutului, simboluri ale polarității necesare existenței.Între ei se înalță Mama Natură,o siluetă profundă ,stabilă reprezentată în albastru închis.Este o entitate adâncă, cu o formă rotunjită, etern gestantă, purtând în sine pulsul universului. Ea este puntea, matricea în care se împletesc spiritul cerului și viața pământului.Din trupul ei fluid se desprind Adam și Eva nu ca personaje individuale, ci ca vibrații originare: una de lut aprins, cealaltă de lumină crudă, cele două răsuflări ale aceleiași esențe, prin care existența poate începe.Între toate aceste figuri se deschide Poarta Conștiinței, un prag către spirit, divinitate, maternitate, natură și începutul umanității, închizând și deschizând, simultan, trecerea dintre lumi. Prin această construcție simbolică, inspirată inclusiv din reflecții asupra genezei, am căutat să exprim tensiunea dintre imaterial și întrupare, dar și dintre etern și efemer.
Prin pictura intitulată „La Poarta Cerului” am încercat să descriu atât o poartă fizică, cât și una interioară, o trecere a conștiinței de sine către propria origine. Este o căutare a drumului spre lumina paradisului, înțeles ca stare pierdută sau risipită a spiritului. În esență , este o viziune în care sufletele se întorc pentru a-și aminti de unde vin și încotro se îndreaptă, din acest purgatoriu efemer al materiei, perceput ca o etapă necesară de reechilibrare a luminii risipite.Aceasta este trecerea simbolica dintre lumile tăcute și lumile rostite, dintre ceea ce suntem și ceea ce urmează să devenim, indiferent dacă acest proces este sau nu pe deplin conștientizat. „La Poarta Cerului” a fost concepută ca o meditație profundă asupra ciclului vieții: drumul spiritului care coboară în materie, traversează experiența existenței și, prin transformare, aspiră la reîntoarcerea în lumină.
Prin prisma acestei lucrări, evident, nu am încercat să ofer răspunsuri definitive.În fond, nimeni nu poate deține un adevăr absolut, atunci când el se rezumă strict la imaginație și cel mult, speranță...Speranța că dincolo de această viață efemeră în acest purgatoriul numit generic "pământ" există o continuitate sau o nouă existență.Eu pot evoca prin ea, mai degrabă o cale, una dintre multele posibile, astfel invitând privitorul la contemplarea propriei deveniri și a relației sale cu ceea ce se află dincolo de vizibil, de palpabil și chiar de conceptual.Totodată, această creație reprezintă o încercare de a surprinde sacralitatea neîntreruptă a existenței într-o formă vizuală cât mai pură. O invocație a unor trăiri, gânduri și viziuni care poate nici mie nu mi-au fost pe deplin revelate, dar care au cerut să se manifeste în această formă, în această viață trecătoare. Poate fi privită ca imaginea unui loc unde divinitatea respiră, iar sufletul își regăsește ecoul; o chemare a luminii către sine însăși, acolo unde spiritul renaște și viața începe să vibreze înainte ca respirația să devină existență.
În esență, acest concept vizual nu reprezintă divinitatea, pentru că divinitatea nu poate fi reprezentată. El exprimă, mai degrabă, distanța dureroasă dintre om și propria sa origine: acel spațiu de tensiune în care conștiința știe că a coborât, dar nu își mai amintește pe deplin de unde. Sunt de părere că lumina spiritului nu este un "dar", ea este o memorie pierdută care refuză să fie uitată.Compoziția traduce ipostaze ale speranței, asumate ca responsabilitate, ea sugerează faptul că orice poartă se deschide doar din interior și că nu toate sufletele sunt pregătite să treacă. Cine caută doar frumusețea va rămâne la suprafață; cine caută sensul va fi tentat să rămână în echilibru cu lumina, și să își urmeze calea.
În limbaj plastic, există creații pe care credem că le alegem și altele care, în mod tainic și poate ironic, ne aleg ele pe noi, indiferent dacă suntem creatori ori colecționari ai frumosului în această existență.Deși această lucrare ar putea fi disecată în nenumărate feluri, prin explicații și sugestii, ea nu cere să fie pe deplin înțeleasă, dar poate fi filtrată prin trăirea profundă a spiritului și prin capacitatea fiecăruia de a percepe esența, nu detaliul. „La Poarta Cerului” nu aparține neapărat timpului în care a fost realizată, ci acelui timp interior în care privitorul acceptă să rămână singur cu sine.Dacă, în fața ei, apare disconfortul, întrebarea sau nevoia de a reveni, atunci poarta s-a deschis. Pentru că aceasta este, în ultimă instanță, o probă: a răbdării, a memoriei și a curajului de a accepta că lumina nu se oferă gratuit. Ea se revelează doar celui care îndrăznește să rămână suficient de mult în fața misterului, care se cere perceput cu sufletul, nu cu mintea...
"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea" (Lucian Blaga)
Detalii suplimentare (confesiune din atelier)
Procesul de realizare a acestei lucrări s-a desfășurat în două etape distincte, separate în timp, dar unite printr-o continuitate conceptuală și o coerență interioară solidă. În total, creația a concentrat peste 700 de ore de lucru, poate chiar mai aproape de 800, adunate în perioade de imersiune totală, marcate de nopți albe, izolare și o disciplină aproape ascetică a atelierului.Prima etapă, desfășurată pe parcursul a aproximativ trei spre patru săptămâni consecutive, a presupus un ritm de lucru zilnic, inclusiv în weekend, cu sesiuni de până la 16 ore sau mai mult. Uneori, lucrul se întindea de la un răsărit la următorul răsărit. În acea perioadă, viața s-a restrâns aproape exclusiv la spațiul atelierului, cu ieșiri strict necesare, restul timpului fiind consumat de construcția acestei viziuni. A fost un timp cumva suspendat, trăit integral pentru ca pictura să prindă viață dintr-o revelație legată de geneză, identitate, scop și spirit.
Dimensiunea lucrării și complexitatea compozițională au impus o execuție migăloasă, realizată în trei straturi distincte de ulei, cu pensulații extrem de fine, de dimensiuni comparabile cu cele ale unei pensule 000 sau 0, mai subțiri decât un ac de cusut. Transpunerea unei viziuni inexistente în planul real, de pe o pânză albă de dimensiuni monumentale, într-o paletă exuberantă de culori și forme definite, a reprezentat una dintre cele mai mari provocări asumate până în acel moment. Nu doar ca exercițiu tehnic în sine , ci și ca probă de voință, concentrare și maturizare artistică.Dacă simpla vopsire a unei suprafețe ample, precum o ușă, în două culori să zicem, presupune un efort considerabil, se poate înțelege ce înseamnă construirea unei narațiuni vizuale complexe, caligrafice, stratificate simbolic, cu atenție constantă asupra echilibrului cromatic, perspectivei și sensului, cu pensule de dimensiuni aparent absurde. În spatele acestei picturi există un efort invizibil, o muncă „din spatele cortinei”, în care fiecare detaliu a fost cumva negociat între intuiție și rigoare.
A doua etapă a lucrării a avut loc câțiva ani mai târziu, în anul finalizării. Deși inițial estimată la câteva zile, faza de finisaj s-a extins, în mod neașteptat, pe durata a peste o lună. Această perioadă a adus închiderea definitivă a compoziției, o reconciliere între viziunea inițială și maturitatea acumulată în timp. În acest proces, am căutat constant lumina naturală, mutând șevaletul împreună cu pictura dimineața într-o anumită poziție a atelierului, iar la apus într-o alta. Pe timpul nopții, am lucrat sub o lumină artificială compusă din șase surse, trei calde și trei reci, alternând temperatura luminii pentru a simula, pe cât posibil, ciclurile naturale ale zilei. Diminețile reveneam asupra detaliilor realizate în nopțile albe, verificându-le la lumina cerului, pentru a mă asigura că echilibrul cromatic și finețea contururilor rămân coerente.În cazul meu, pictura nu este doar un act vizual așa cum ar putea părea..., ci și o formă de comunicare existențială. Imaginea devine uneori un pretext prin care traduc gânduri, idei, viziuni și stări. Descrierea de autor existentă la majoritatea creațiilor, nu este un adaos ulterior, ci o extensie distinctă și firească a procesului meu creativ; fără una, cealaltă nu ar putea exista pe deplin. Textul completează ceea ce imaginea picturală sugerează, iar imaginea susține ceea ce limbajul nu poate rosti complet, închizând astfel opera în esența și totalitatea ei.
Conturarea acestei descrieri a necesitat, la rândul ei, câteva zile de frământare, clarificare și căutare, până la formularea unei structuri coerente, capabile să închidă cercul operei într-o formă inteligibilă și fidelă intenției inițiale.Această lucrare rămâne, până în prezent, cea mai solicitantă și „chinuitoare” creație a mea, cu siguranță ,însă nu doar prin volumul de muncă implicat, ci și prin densitatea trăirilor și a timpului condensat în ea. Dincolo de ceea ce poate fi perceput vizual, pictura poartă implicit amprenta unei perioade de viață trăite integral pentru actul realizării ei, încărcată de tensiuni, întrebări și revelații care au cerut să fie exorcizate și fixate în materie. Astfel, lucrarea capătă o viață mai puțin efemeră, menită să traverseze timpul și spațiul chiar și atunci când eu nu voi mai fi.Ca o mărturie suspendată între timp, spațiu și esență, nascută din căutările unui spirit aflat între lumină și întuneric, deplină solitudine și exuberanță, între efemer și etern...
Detalii tehnice
- Titlu: La poarta cerului
- Autor: Noktys (Stoian Andrei Ștefan)
- Dimensiuni: 120× 90 cm
- Tehnică: Ulei pe pânză
- Anul finalizării: 2022
- Tip lucrare: Pictură originală, piesă unică
- Colecția: Filozofii vizuale (inclusă în catalog)
Disponibilitate
- Status: Disponibil :Aici
© All Copyright reserved by Noktys Art House
At the gate of the sky
Author's description:
The painting entitled “At the Gate of the sky” is a composition born from the silence between worlds. The work captures the place where beginning and end meet, where human destiny draws close to the breath of the divine. Through this composition, I sought to render an inner geography, a conceptual map of passages between worlds, within an open space an expanse of sacred breath belonging to an empirical reality in which the soul can hear its own echo.
On the left side of the composition stands the silhouette of a contemplative spirit, seated upon a sacred mountain, elevated like an altar detached from the vault of the sky an Olympus of memory or a Golgotha of rebirth. He gazes upon the world from within the shadow of divinity, in a nocturnal stillness that suggests that intermediate space in which souls wander between existences. He is a guardian of passage, a presence born from the shadow of the divine, where spirits pause before dispersing once again into the cycle of rebirth. Beneath a deep and mysterious sky, clothed in the vault of stars, I conceived the Gate of Spirits as a refuge of being after separation from matter a resting place for souls, where they await the call of destiny in order to take form once more, to enter another incarnation, another experience of palpable life. In this vision, souls are living energies of memory, consciousnesses awaiting the moment of recall. On the right side of the composition, I embodied the archetype of motherhood: the Madonna and Child. Her gaze is not directed toward the earth, as it might seem, but toward the Gate of the sky, toward the origin of the light that made possible the very life she holds in her arms. Both look, in secrecy, toward the divine roots from which they descended. She carries within herself the beginning, but also the promise of return, for every birth is, at the same time, a remembrance of the lost paradise. This scene is, in essence, an homage to motherhood and a recognition of woman as bearer of destiny, as a living link of creation on earth.
Between these two symbols the contemplative divine on the left and the luminous maternal presence on the right lies the heart of the composition: Mother Nature. Around her appear, like two ancestral echoes, Adam and Eve: Adam on the left, rendered in intense, earthy tones; Eve on the right, in luminous and warm hues. These two presences are the anchors of the beginning, symbols of the polarity necessary to existence.
Rising between them stands Mother Nature, a profound and stable silhouette, represented in deep blue. She is a deep entity, with a rounded form, eternally gestating, carrying within herself the pulse of the universe. She is the bridge, the matrix in which the spirit of the sky and the life of the earth intertwine. From her fluid body, Adam and Eve emerge not as individual characters, but as primordial vibrations: one of ignited clay, the other of raw light the two breaths of the same essence through which existence can begin. Among all these figures opens the Gate of Consciousness a threshold toward spirit, divinity, motherhood, nature, and the beginning of humanity simultaneously closing and opening the passage between worlds. Through this symbolic construction, inspired as well by reflections on genesis, I sought to express the tension between the immaterial and incarnation, as well as between the eternal and the ephemeral.
Through the painting “At the Gate of the sky”, I attempted to describe both a physical gate and an inner one a passage of self-awareness toward its own origin. It is a search for the path toward the light of paradise, understood as a lost or dispersed state of the spirit. In essence, it is a vision in which souls return to remember where they come from and where they are heading, from this ephemeral purgatory of matter, perceived as a necessary stage of rebalancing scattered light.
This is the symbolic passage between silent worlds and spoken worlds, between what we are and what we are yet to become, whether or not this process is fully consciously perceived. “At the Gate of the sky” was conceived as a profound meditation on the cycle of life: the path of the spirit that descends into matter, traverses the experience of existence, and, through transformation, aspires to return to light.
Through the lens of this work, I did not attempt to offer definitive answers. Ultimately, no one can possess an absolute truth when it is confined strictly to imagination and, at most, hope, the hope that beyond this ephemeral life, in this purgatory generically called “earth,” there exists a continuity or a new existence. Through this work, I evoke rather a path one among many possible thus inviting the viewer to contemplate their own becoming and their relationship with what lies beyond the visible, the palpable, and even the conceptual.
At the same time, this creation represents an attempt to capture the uninterrupted sacredness of existence in a visual form as pure as possible, an invocation of experiences, thoughts, and visions that may not have been fully revealed even to me, yet demanded to manifest in this form, in this transient life. It may be seen as the image of a place where divinity breathes and the soul finds its echo; a call of light toward itself, where spirit is reborn and life begins to vibrate before breath becomes existence.
In essence, this visual concept does not represent divinity, because divinity cannot be represented. Rather, it expresses the painful distance between humanity and its own origin, that space of tension in which consciousness knows it has descended, but no longer fully remembers from where. I believe that the light of the spirit is not a “gift”; it is a lost memory that refuses to be forgotten.
The composition translates postures of hope, assumed as responsibility. It suggests that every gate opens only from within and that not all souls are prepared to pass through. Those who seek only beauty will remain on the surface; those who seek meaning will be tempted to remain in balance with light and to follow their path.
In the language of the visual arts, there are creations we believe we choose, and others that, in a mysterious and perhaps ironic way, choose us, whether we are creators or collectors of beauty in this existence. Although this work could be dissected in countless ways through explanations and suggestions, it does not ask to be fully understood; it can instead be filtered through the deep experience of the spirit and through each individual’s capacity to perceive essence rather than detail. “At the Gate of the sky” does not necessarily belong to the time in which it was created, but to that inner time in which the viewer accepts being alone with oneself.
If, when standing before it, discomfort arises, or a question, or the need to return, then the gate has opened. Because this is, ultimately, a test of patience, of memory, and of the courage to accept that light is not freely given. It reveals itself only to those who dare to remain long enough before the mystery, which demands to be perceived with the soul, not with the mind.
“I do not crush the corolla of the world’s wonders,
and I do not kill with my mind the mysteries I encounter along my way.”
— Lucian Blaga
Additional Details (Studio Confession)
The process of creating this work unfolded in two distinct stages, separated in time yet united by conceptual continuity and strong inner coherence. In total, the creation concentrated over 700 hours of work perhaps closer to 800 gathered in periods of total immersion, marked by sleepless nights, isolation, and an almost ascetic studio discipline.
The first stage, carried out over approximately three to four consecutive weeks, involved a daily working rhythm, including weekends, with sessions of up to 16 hours or more. At times, the work stretched from one sunrise to the next. During that period, life narrowed almost exclusively to the studio space, with only strictly necessary exits; the rest of the time was consumed by the construction of this vision. It was a kind of suspended time, lived entirely so that the painting could come to life from a revelation related to genesis, identity, purpose, and spirit.
The scale of the work and the compositional complexity required meticulous execution, carried out in three distinct layers of oil, with extremely fine brushwork, comparable in size to a 000 or 0 brush, thinner than a sewing needle. Translating a vision nonexistent in the real plane, from a monumental blank canvas into an exuberant palette of colors and defined forms, represented one of the greatest challenges undertaken up to that point, not only as a technical exercise in itself, but also as a test of will, concentration, and artistic maturation.
If the simple act of painting a large surface, such as a door, in just two colors already requires considerable effort, one can understand what it means to construct a complex visual narrative calligraphic, symbolically layered with constant attention to chromatic balance, perspective, and meaning, using brushes of seemingly absurd dimensions. Behind this painting lies an invisible effort, a “behind-the-curtain” labor in which every detail was somehow negotiated between intuition and rigor.
The second stage of the work took place several years later, in the year of its completion. Although initially estimated to last only a few days, the finishing phase unexpectedly extended over more than a month. This period brought the definitive closure of the composition a reconciliation between the initial vision and the maturity accumulated over time. Throughout this process, I constantly sought natural light, moving the easel together with the painting in the morning to one position in the studio, and at sunset to another. At night, I worked under artificial lighting composed of six sources three warm and three cool alternating light temperatures to simulate, as closely as possible, the natural cycles of the day. In the mornings, I returned to the details completed during the sleepless nights, checking them in daylight to ensure that chromatic balance and contour finesse remained coherent.
In my case, painting is not merely a visual act, as it might appear, but also a form of existential communication. The image sometimes becomes a pretext through which I translate thoughts, ideas, visions, and states of being. The author’s description accompanying most of my works is not a later addition, but a distinct and natural extension of my creative process; without one, the other could not fully exist. The text completes what the pictorial image suggests, and the image supports what language cannot fully articulate, thus closing the work in its essence and totality.
The shaping of this description itself required several days of struggle, clarification, and searching, until a coherent structure was formulated one capable of closing the circle of the work in a form intelligible and faithful to the original intention.
This work remains, to date, my most demanding and “tormenting” creation certainly not only through the volume of labor involved, but also through the density of experiences and time condensed within it. Beyond what can be perceived visually, the painting implicitly carries the imprint of a period of life lived entirely for the act of its creation, charged with tensions, questions, and revelations that demanded to be exorcised and fixed in matter. Thus, the work acquires a less ephemeral life, meant to traverse time and space even when I will no longer be.
As a testimony suspended between time, space, and essence born from the searches of a spirit positioned between light and darkness, complete solitude and exuberance, between the ephemeral and the eternal.
Technical details:
- Title:At the gate of the sky
- Author: Noktys (Stoian Andrei Ștefan)
- Dimensions: 120× 90 cm
- Technique: Oil on canvas
- Finished in year: 2022
- Artwork type: Original & Unique painting
- Collection: Visual Philosophies (included in the catalog)
Availability:
- Status: Available Here
© All Copyright reserved by Noktys Art House
